Până acum, nu am învățat limba păsărilor, deși, în copilărie, pentru a scăpa de bătăile promise de mama, pentru vreo prostie a vremii, pe care o voi fi făcut, încercam să vorbesc, într-un fel, curcanilor, ca să mă tolereze în lumea lor și, mai mult, să-mi acorde, spre deghizare, pene și mărgele, ca în povestea sadoveniană, despre pițigoi. Aș fi fost cel mai mare dintre curcani, dețineam tehnici de luptă și, dacă le-aș fi aplicat, le-aș fi importat în regnul lor, iar curcanii ar fi trăit războaie interne... Când m-au văzut că deschid poarta de la țarc, m-au respins, opunându-mi pieptul lor înfoiat, mărgelele în șiruri li s-au înroșit ca fierul topit, mult zgomot în ogradă s-a iscat, mama, desigur, s-a alarmat și la mine, pui de curcă plouat, în fugă a venit, zâmbind... În brațe, m-a luat.