Viața mea cu Luminem
ar fi fost mai senină.
Of, ce povară este dragostea,
care se cuvine a-mi aduce
bucurie interioară.
Totuși, de ce-mi este tristă inima?
De îndoială!
Cu Luminem nu aș fi ajuns
niciodată jos,
nici nu m-aș fi gândit la atâtea probleme.
Ea era blândă,
cu ochi de porumbiță.
Cât de mândră era de mine!
Și am rănit-o...
Nu mi-a reproșat nimic,
niciodată. În continuare, a așteptat
să o ridic,
din oceanul vieții,
pe corabia mea (cu pânze înălțate
în visuri) și împreună să mergem departe,
pe culmi, lângă vulturi.
Acolo, în soare, m-aș fi refugiat
sau oriunde sufletul meu
ar fi avut ambiție să fie
rege al traiului în armonie.
Și am stricat ansamblul,
luând-o pe alt drum,
depărtabil,
cu fiecare zi ce trecea,
de laptele și mierea
întâmplării potrivitoare
cu Luminem a mea.
O dată am atins stelele
și lumina lor m-a orbit.
Nu am mai văzut
cât de grozavă era Luminem.