În ziua..., la ora..., mă înființez cu nonșalanță, în fața Academiei, ca să o luăm de la capăt; mă dau pe mine, cel de atunci, la o parte, înlocuiesc zestrea de evenimente (plimbarea noastră în parc sau ce ne vom fi spus noi), a momentului respectiv, cu nimic, dar aceia (care m-au întâlnit) mă țin minte cu vorbele și gesturile mele de la întrevedere. Eu, în armonie cu tânăra Luminem, voi începe să contrazic, prin altă conduită și stări, tot ce am trăit. Traseele efectuate și în parcurgere vor converge, probabil. Mă voi întâlni eu cu mine însumi. Ne vom uita, ca în oglindă, unul la altul. Cum îmi voi vorbi eu, cel de mână cu fata, mie, celui de pe țărm? Ce înțelegere aș putea avea eu, cel din prezentul acesta, față de mine, însoțit de iubirea vieții mele? Cum ne-am privi în ochi? (Va urma)