Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină este oprită, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! L-aș dojeni pentru crasa-i neglijență, dar mai știi? Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

(Va urma)