Am stabilit temele, inspirat de profilul invitaților, Dodo Niță și prof, Nicolae Marinescu.

Primul dintre subiecte m-a întors (la nivel imaginar, numai) în propria-mi copilărie, când eram fascinat de Căpitan la cincisprezece ani de Jules Verne, roman celebru, transformat în bandă desenată de talentatul Nicu Russu (poate cel mai mare desenator al nostru, pe care nimeni dintre colaboratori – editori, redactori de carte etc. – nu l-a văzut la față, întrucât își expedia ilustrațiile prin poștă).

M-am întâlnit cu Dodo, la o terasă. Ajunsese mai înainte. Masa la care aștepta avea urme de firimituri. M-am ridicat să caut alt loc, însă Dodo a luat un șervețel și a șters cu energie masa, desenând, fără să vrea, figuri diverse, în chip abstract (lăsate de laptele vărsat). Chiar mă gândisem să începem discuția de la picturile rupestre, pe care, într-un fel, le aveam dinainte și nu mai era nevoie de a le evoca.

Pentru mine, Dodo era un personaj urmuzian, datorită fotografiei din revista „Scrisul românesc” – parțial, s-a etalat în conformitate cu presupunerea mea. A vorbit cu aprindere despre benzile desenate, precum Algazy, de la tejghea, despre mărfurile variate din prăvălie.

Am acumulat, în decursul discuției, câteva regrete, pentru că aș fi vrut să fi pus mâna, fie pe Istoria benzilor desenate, lucrare inexistentă, în prezent, în librării, precum și în colecția autorului (nu are decât un singur exemplar, pentru el), fie pe Dicționarul de benzi desenate – de asemenea, tiraj epuizat, dar aveam în față pe omul care le-a conceput și eram mult mai câștigat decât alți pasionați ai genului care au reușit să intre în posesia titlurilor mai susmenționate.

Dodo era la fel ca mine, admirator al lui Nicu Russu, pe ale cărui urme a umblat, ajungând, astfel, să o cunoască pe fata acestuia (în prezent, cred – parcă așa am reținut – aflată în străinătate). Deodată, acele imagini care mi-au dezvoltat imaginația, pe vremea când, în copilăria de la Cleanov, citeam Căpitan la cincisprezece ani (varianta benzi desenate) cu sufletul la gură, de mai multe ori și la fel de curios de ceea ce se va întâmpla în narație, ca prima dată când am cumpărat cartea de la magazin, se reduceau la autorul lor, Nicu Russu, coborau în maturitatea mea, cu misterul dezlegat, anume că mâinile care le-au dat viață aparțineau unui om în carne și oase și nu unei fabrici de configurații artistice, după cum apreciam, îmboldit de inocența vârstei (sincer, nici nu mă preocupa artistul și nici autorul, ci doar aventura din paginile acelea).

Dodo l-a amintit pe Gabriel Garcia Marquez – care a fost la un pas de a rămâne autor prolific de benzi desenate, dar, impulsionat de succesul primei cărți, s-a dedicat romanului, în totalitate. L-am întrebat despre scriitorii moderni de la noi… Nichita Stănescu (mi-a spus) urma să scrie scenariul unor benzi desenate, dar a abandonat proiectul, din cauza bolii de care suferea etc.

I-am mărturisit lui Dodo despre pasiunea mea de a picta și de unde a pornit (aceasta). Am auzit undeva (la radio sau tv., în anul 1990), că totul este linie și în mintea mea, a apărut ideea că linii pot face și eu. În școală, nu reușeam niciodată să desenez un copac, însă, de la acea simplă informație auzită, am început să desenez foarte bine. Am reprodus în creion fotografia ecvestră din cartea de Limba spaniolă (după care învățam). Era primul meu desen și mi-a ieșit. Nici astăzi nu-mi vine să cred că îmi aparține (dețin încă desenul – promit să vi-l fac și vouă cunoscut, cititorilor mei dragi și nevăzuți, imediat ce îl voi găsi). Nu știu cum, dar parcă unui vecin îi șoptise cineva în ureche despre pasiunea mea instantanee – că ne-am trezit cu el (în mână, cu o planșă mare) la ușa noastră să ne roage, pe mine și pe soră-mea, să-i desenăm o hartă a României, pentru fiica lui (era într-a șasea, pe atunci). Eram grăbit, din cauza unui meci de fotbal pe care-l vizionam: am desenat, din imaginație, harta, imediat…

Dodo a intervenit deodată și mi-a spus răspicat: Ai talent!

Aș fi vrut să am, în discuția cu Dodo, același drag de a aborda subiectul, dar, cum în viața mea se derulează un episod anume, am simțit inima cum se strânge în piept și aveam nevoie să stau iar în curte, singur, în liniștea serii de vară.

Totuși, l-am însoțit pe Dodo, până la propria-i destinație și ne-am luat rămas-bun ca doi prieteni.

(Va urma)