Între timp îți vezi de viața ta – este titlul cu specific de învățătură al volumului semnat de Cristina Hermeziu (Editura Junimea, Iași, 2020). Revelația (truismul că viața este efemeră) are loc după câteva experiențe, mărturisite în lirică, de către autoare: 1. Cauza imobilității lucrurilor rezidă în împrumutul, de către acestea, al unei stări umane („orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi” – dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă), 2. Constatarea că omul este „un animal” care, deși dotat cu judecată, totuși, când este îndurerat, sângerează, 3. Vremea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în stolurile de păsări care „pleacă noapte de noapte”, 4. Când cel despre care îl crezi apropiat este deznădăjduit, sfătuiește-l să-ți scrie – cele scrise rămân, 5. Pentru armonia în conviețuire, este necesar să ai răbdare și să asculți. Dacă nu se respectă câteva dintre aceste reguli sau norme subiective, necesare autoarei însăși, după cum ea și-a dat seama, ajungând să se cunoască suficient de bine, totul se va nărui, fără a se mai putea reface, întrucât comunicarea va intra în ceață („e ceață”). Aceste capitaluri de dublă natură, psihologică și morală, alcătuiesc prima treaptă de cunoaștere. A doua, intitulată sămânța lor venită din deșert, reliefează binefacerile expectativei adoptată ca formă de depășire a greutăților vieții: „așteptarea e bună / ca o cupolă din folie trans / lucidă întinsă peste craniul deschis”. Sentimentul de a sta deoparte contrastează cu dinamica naturii înconjurătoare: „cresc mai repede buruienile”, ziua devine „albă de tot”, vântul „așază frunze / pe râu”, iar într-un asemenea peisaj, în care poeta a cules „un braț de urzici înflorite”, până și acul se însuflețește: „dacă îți intră un ac în picior / mi-a spus băiatul acela / acul urcă râurile de artere / vadul venelor // până se înfige / cu un tremur / îndrăgostit / în inimă” (deconstruiește-ți frica). Cu ton de lirică medievală („în retrovizor câmpul încrețit se face leneșă eșarfă”), este scrisă a treia secțiune a cărții, secțiune în care se observă propensiunea poetei de evaziune și în alte spații, în afara celor mioritice, semn al îndeplinirii scopului de până acum, de a aprofunda evenimentele care i-au trecut pe dinainte. Acolo unde ajunge (poate cu pasul sau cu ficțiunea), apa are o consistență diferită, iar instrumentele agrare, precum coasa, au temperatura lor: „uleiul încins al Senei // spre seară / lama aproape rece // mirosul de iarbă coaptă”. Continentul Europa nu are suficientă întindere, pentru a mulțumi un eu interior animat de cunoaștere, precum nici ambianța rustică. De aceea, în poemul următor, refugiul în metrou pare a fi o țintă, urmărită de multă vreme, o regăsire de sine: „m-am strâns în mine / în metroul 6 / ticsit de americani / frumoși și guralivi”. Noul decor, de factură urbană, propice unei Marlene Monroe (a cărei rochie este suflată în sus, de către curentul de aer de la gura de aerisire, produs de trecerea metroului), nu anihilează vechea voce lirică (sistemul de exprimare precedent), care se aude la fel, rezonând cu mediul natal. Indiferent de țara în care a poposit, poeta sugerează existența unui indice al originii, care nu o lasă a se depărta prea mult de tradiție și de ceea ce știe despre sine: „am probat o rochie / pe chei la denfert // toți hulubii / cu ochi de rubin / au coborât din văzduh // de parcă cineva a scăpat / un pumn de grăunțe / între traverse”. Totuși, pentru a consemna atingerea unui țel în explorare, ca un rezultat pe care să-l afișeze cunoștințelor rămase acasă, Cristina Hermeziu aduce aminte de Styx, râul care desparte lumea vie de cea de apoi, tot ca despre o destinație familiară („hârtia kraft nu trage apa / iar apele styxului / se știe / sunt uleioase”), însă unele taine „de neșoptit” le-a păstrat pentru sine („între pliuri”), atitudinea aceasta fiind un semn al deciziei de a nu se risipi întru totul.

Tema dragostei, în afara celei a umblării (mereu cu un obiectiv sugerat), de la un cap la altul al planetei, este consolidată cu nenumărate motive specifice, precum întâlnirea și preocuparea legată de ceea ce va rămâne, peste sute de ani, din lumea contemporană cuplului de îndrăgostiți: „peste un timp / cartierul va fi ras de pe suprafața pământului / fierul forjat al balcoanelor din dantelă / dat la topit / la pierre de taille / clădită în cuburi ecologice / banca noastră / tăiată cu bomfaierul / picioarele retezate . cu faiul // peste sute de ani / se vor descoperi / rădăcinile ei”.

În concluzie, volumul de față este delicat, atractiv, al cărui ritm corespunde liricii universale.