7 decembrie, 2020

În general, zăpada îmi dă un sentiment de blocaj, iar în copilărie îmi plăcea așa de mult! Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți talpeții) și un suport din lemn, vopsit în verde. Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Până la această sanie, am avut, fiind și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș, se înfunda la vârfuri. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă a mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.


Însă agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat blănile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.


Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.


Înainte de Crăciun, îmi revine în nări mirosul de mațe, pe care mama le fierbea dimineața, înainte de a mă trezi eu. Recăpătam o stare de pace și de siguranță.


Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” -mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *