11 decembrie, 2020

A trecut și prima ninsoare a iernii…

Azi, s-a născut Alfred de Musset, în 1810. Gândul la poemele scrise de el mă depărtează de atmosfera de plumb a zilei. Ce bucurie să trăiești pe vremea aceasta? Ce motive de seninătate aveau strămoșii mei (în această perioadă)? Mergeau prin nămol, poate până la un vecin, să mai discute despre vremurile de altădată, ale lor. Din astfel de păreri despre ce vor fi trăit, am mai prins și eu, ascultând în pat vorba lor domoală. Soba ardea, iar în locul tuturigii, date la o parte, fierbea oala cu boabe de porumb, boabe care se mâncau sărate ori, după ce fierbeau, erau coapte pe plită.

Iarna, mergeam la bunici. Începusem să nu mai suport vremea rece și să caut mijloace de a-mi petrece timpul liber, altfel decât închis în casă. Descoperisem tenisul de masă. Îmi cumpărasem două palete. Unul dintre tovarășii mei a avut ideea să mergem în sala de sport a școlii și să jucăm tenis acolo, fiind convins că directorul de atunci ne va deschide școala, datorită gradului de rudenie cu mine. Și a avut dreptate.

Nea Săndel (cum îi spuneam vărului tatei), în ciuda aparenței ursuze, a fost extrem de amabil, a venit, ne-a deschis școala și ne-a lăsat să desfășurăm partidele de ping-pong în liniște. Nea Săndel, deși foarte scund, se îmbrăca elegant și se purta cu emfază. Căsătorit cu tanti Rodica, pentru a ajunge la înălțimea ei, purta pantofi cu toc. Vorbea îngâmfat, dar nu tiranic. Mi-a împrumutat și un mănunchi de cărți, dintre care în suflet mi-a rămas Robin Hood.


În casa bunicilor, mai venea tata Ticu (așa-i spuneau toți). Din tot ce povestea, am reținut o secvență:

Prin anii șaizeci, la recrutare, cei din comisie i-au întrebat pe tineri: „Are cineva rude peste hotare?”. Dintre toți, Mamut a confirmat. Membrii au înnegrit la față, i-au dat afară pe ceilalți și l-au interogat: „Unde?”. „La Carpen, peste hotare” – astfel se obișnuia să se formuleze deplasarea în satul învecinat.


Vecină cu bunicii era „fina Rina” (ne spunea tuturor din neam „nașule”), o țigancă (probabil frumoasă cândva), curată, cu vorbă elevată, care știa să dea cu bobii; deseori, ne descânta. Fusese căsătorită cu fierarul Costumaș, după cum îi era porecla. Lumea „finii” era ireală, credea în duhuri și în propriu-i meșteșug de manipulare a acestora. Noaptea, se auzeau din drum zupăituri în casa ei, oamenii fiind convinși că femeia „se bate cu dracul”…

„-Uite, nașă, o auzeam cum se adresa bunicii, aici văd o cumpănă”.

„-Uliu, Doamne!”, se văita mama Ioana, din două motive: juca teatru și, în același timp, prin interjecție, încerca să se libereze de energia negativă identificată în aranjatul bobilor, dacă, totuși, „fina” ghicea un necaz?


Martor al acestor lungi seri de iarnă era și motanul, pe care bunicul îl gonea afară cu vătraiul, când i se părea că felina devenise prea „urâcioasă”, dând cu laba înspre o bucată de brânză.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *