De-a lungul malului, iubita mea aleargă mai iute decât săgeata însăși. Câțiva pescăruși, adormiți pe nisip, se slobod în zboruri, ca sufletul ei vesel.

Deși macedoneana mea se află la o distanță minoră față de mine, mi se face dor și, până să o ajung din urmă, nu vreau să pierd nimic din ceea ce a configurat-o și mi-a redat-o ochilor mei; iau în brațe aerul încă vibrând de fastul goanei, cum ne-am întoarce în timp, să ne retrăim viața împreună, de la primii pași.

Ca niște statui ale ei sunt straturile de aer îmbrățișate, pe care, nevăzute, le adaug la contopirea finală, noi înșine părând un far pentru corăbiile care vuiesc de îndrăgostiți.

(Va urma)