*Scriere memorialistică de sertar

18 noiembrie (1 decembrie), 1918

Suntem în Alba Iulia. De aici
a venit cu mine Zaharie Cuparescu. Peste noapte am dormit la
un țăran sărac, cu preotul Oprean din Soborșiu și învățătorul
Bala din Pojoga122. În mica chilie ce o avea, am dormit 15 inși
cu familia lui cu tot.
Dimineața ne sculăm și mergem la biserica protopopească.
Acolo, lume multă, încât nu poți străbate nici până la ușă. Cântă
corul din Sibiu. Servesc episcopii greco-ortodocși români. Ioan
I Papp al Aradului și dr Miron E Cristea al Caransebeșului. În
loc de priceasnă, se cântă Marșul legionarului român, iar la „Fie
numele Domnului”: Deșteaptă-te române. Acesta a fost cântat
de întreg poporul. Mulți plângeau de emoționați.
De aici ne îndreptăm spre hotelul „Hungaria”, unde era lume
multă adunată. Veneau sătenii cete-cete, cu inscripția comunei și
cu drapele în frunte. Preoții satelor în frunte, și după ei, poporul,
în rânduri de câte 4. Un ofițer călare pe un cal alb dă ordinul de
a se înșirui comunele, ca să poate pleca spre locul adunării. Toți
se supun. Când admiram însuflețirea mare și ordinea exemplară,
apare înainte-mi o doamnă bătrână, dar încă în putere. Preotul
Ognean mi-o recomandă. Era mama poetului Goga. Ne dăm la
vorbe. Ea începe a plânge.

• De ce plângi, doamnă?, o întreb eu.
• Cum să nu plâng, când văd atâta lume însuflețită și când îmi
  aduc aminte de ce am suferit cât am fost internată la Ruszt123. Și
  acum, iată, suntem liberi, putem cânta ce vrem, putem aclama
  pe cine vrem. Dar Ocatvianul meu oare unde va fi? Mult va fi
  suferit el! cât a trebuit să se lupte ca să poată ajunge la Paris!
• Va fi liniștit, mângâiat în sufletul lui, doamnă, zic eu, de
  ceea ce a făcut.
• Da, părinte, acolo a fost locul lui, îmi răspunde, și înceată
  lacrimile. M-aș bucura măcar pe Eugen să-l pot întâlni azi.
  Ne despărțim.
  Se zice că s-a întâlnit cu Eugen, dar eu n-am mai văzut-o în
  ziua de azi.
  Ca cititorul să înțeleagă cine e Octavian și Eugen, iată scriu
  aici: sunt copii de preot din Rășinari, care a murit de mult.
  Mama, văduvă i-a crescut. Cel mai mare, Octavian Goga, e
  poet. În 1910 a primit candidatura de deputat în cercul Chișineu,
  dar n-a reușit, căci teroarea din partea guvernului unguresc de
  pe acele vremuri a fost prea mare. E autorul mai multor poezii,
  cari descriu durerea ce apasă sufletul românesc sub domnia
  ungurească: Ne cheamă pământul, Poezii, acestea sunt poezii;
  Domnul notar, dramă scrisă după alegerile din 1910, descriind
  pe notarul de sub domnia ungurească, fie român, fie ungur, totuna. Însemnările unui trecător, un volum de niște scrieri politice, cari au apărut în „Tribuna” și în alte ziare din Ardeal. În 1914, când a izbucnit războiul, a trecut în România, de unde până azi nu s-a reîntors. Se zice că de atunci a mai scris poezii, dar noi nu le cunoaștem, că de atunci până azi nimic n-am putut primi din România. Pentru ce a mers el în România? A avut încă un tovarăș, V. Lucaciu, care încă e aprig luptător al românilor. Ambii s-au dus ca să informeze străinătatea despre stările românilor de aici. Au cutreierat toate țările Antantei, ba și în America au ajuns. Urmarea a fost că noi, românii, am câștigata simpatia tuturor puterilor Antantei, ba chiar și a Americei. Rezultatul acestei simpatii este adunarea de azi, din Alba Iulia, unde se vor spune dorințele românilor, cari dorințe vor fi sprijinite de toți și la pertractările de pace se vor alătura toți românii la România. Acesta e Octavian, pe care îl deplânge mamă-sa. Eugen e fratele mai mic al lui Octavian. Înainte de izbucnirea războiului din 1914, a fost student la „Tehnică”. După izbucnirea războiului, a trecut și el în România și s-a înrolat în armata română. Au trecut mai mulți, așa se zice, că vreo 40 – 50 de mii. Aceștia toți sunt azi în armata română, pe cari acum îi așteptăm să vină la noi, să ne elibereze de tot jugul unguresc. Activitatea publică a lui Eugen n-o cunosc, dar la tot cazul că simte întocmai ca și fratele său. Bătrâna cu care am avut convorbirea a fost mama acestor doi. Atât despre aceasta.

Avangarda este un subiect la modă, cu atât mai mult cu cât una dintre cauzele apariției acestei mișcări culturale a reprezentat-o intenția scriitorilor și a artiștilor, care s-au revendicat de la cutumele acesteia, de a se opune germenilor și chiar războiului în sine, printr-o nouă formulă de exprimare estetică (lipsită de bariere diverse și cât mai aproape de vocea interioară a creatorilor). De-a lungul anilor, criticul de artă craiovean, Cătălin Davidescu, a glosat pe marginea impactului avangardei, asupra societății, dar studiile de amploare sunt strânse în lucrarea Picto Avangarda (Editura Muzeul Național de Artă Contemporană, București, 2021), al cărei titlu anunță domeniile vizate de autor, artele plastice și literatura, lista celor antologați fiind semnificativă: Artur Segal, Marcel Janco, Grégoire Michonze, Dimitrie Vârbănescu, Ilarie Voronca, Jacques Hérold, Sașa Pană, Dolfi Trost, Gellu Naum, Gherasim Luca, Sandu Darie și Génica Athanasiou. Scopul primordial al acestei lucrări este aceea de a atrage atenția asupra importanței operelor celor menționați mai sus. De exemplu, despre primul dintre ei, Artur Segal, artist reevaluat în cele trei dimensiuni ale personalității lui, de artist, profesor și de teoretician al artei, Cătălin Davidescu mărturisește: „Cred că, la mai bine de o jumătate de secol de la dispariția lui, o atare reevaluare se impune”, întrucât „în rest, terenul este virgin. Iar încercarea de a contura această schiță de portret am făcut-o mai ales din dorința de a reliefa ceea ce nu s-a accentuat în studiile precedente, filiera românească”. Această tendință este menținută și în privința celorlalte nume. Astfel, pictorul Marcel Iancu, una dintre personalitățile românești de talie universală, este prezentat în lumina unor cicluri vag cunoscute, toate cu tematică erotică: primul, realizat între anii 1930 -1940, conține „aproximativ douăzeci de lucrări, desene în tuș”, cel de-al doilea ciclu de desene mai elaborate („fiecare piesă este în tuș și ulterior colorată cu creioane sau în acuarelă”) „a fost făcut în Israel, posibil în anii 50”, iar cele de-al treilea, datat „ca fiind din perioada anilor 60 – 70”, comportă „același tip de compoziție, conturată în hașură”. Pentru a sublinia importanța operei lui Marcel Iancu, i se consacră și un capitol distinct, intitulat Marcel Iancu – Un visionnaire de L’art Moderne. Un portret subiectiv și încheiat cu această idee: „Creația acestui artist de stirpe renascentistă a avut un impact major asupra artei, dar și a culturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, constituind un factor decisiv care a impus schimbarea de canon”. Cătălin Davidescu face dese confesiuni privind modul în care a interacționat cu numele artiștilor catalogați. Unul dintre aceștia, despre care a fost inspirat să scrie, trecând „pe Rue du Temple, la Paris, în iarna lui 2002”, a fost cel al lui Grégoire Michonze, pictor avangardist, căruia i se organizase o expoziție despre care s-ar fi putut spune că este ireproșabilă, dacă ar fi „beneficiat de un catalog științific”. Corespondența dintre cele două arte, literatura și pictura, devine laitmotivul paginilor despre poeții Ilarie Voronca, Sașa Pană, Gherasim Luca sau Gellu Naum, care sunt relevați în conformitate cu maniera în care au fost imortalizați pe pânză, de către artiștii plastici. Deși nu a fost un răsfățat al criticii și istoriei literare, totuși Sașa Pană (pseudonim al medicului militar, Alexandru Bidner) s-a bucurat de numeroase portretizări, din partea graficienilor Victor Brauner, Marcel Iancu, Iosif Ross, Max Blecher (prozator modern), Filip Brunea-Fox, Petru Vintilă și chiar Miron Radu Paraschivescu (poet).

Cu această lucrare voluminoasă și de interes cultural, Cătălin Davidescu prinde, în unghiuri noi, opera marilor nume ale artei plastice avangardiste – mai mult, el reconstituie „întreg acest peisaj, în care avangarda și reflexul ei târziu coexistă”, după cum observă Cristian – Robert Velescu, în Prefață. 

https://podcasts.google.com/feed/aHR0cHM6Ly9yZXZpc3RhZGVyZWNlbnppaS5jb20vY2F0ZWdvcnkvcmVjZW56aWktYXVkaW8vZmVlZC8/episode/aHR0cDovL3d3dy5yZXZpc3RhZGVyZWNlbnppaS5jb20vP3A9MzY0NA?sa=X&ved=0CAUQkfYCahcKEwi4-t6VuuH2AhUAAAAAHQAAAAAQEw

https://podcasts.google.com/feed/aHR0cHM6Ly9yZXZpc3RhZGVyZWNlbnppaS5jb20vY2F0ZWdvcnkvcmVjZW56aWktYXVkaW8vZmVlZC8/episode/aHR0cDovL3d3dy5yZXZpc3RhZGVyZWNlbnppaS5jb20vP3A9NDEwOA?ep=14

Astăzi, când mergeam spre mașină, câțiva tineri gălăgioși încurajau pe Spider-Man să-și continue ascensiunea pe scara exterioară a uneia dintre clădirile din incinta instituției la care lucrez: le sărise mingea pe acoperiș. Dintre toți, pe cel mai nepotrivit l-au ales pentru o astfel de ispravă: destul de durduliu, tânărul se blocase. Și de coborât și de urcat, îi era teamă – tremura ca varga. Ceilalți, coechipierii, pretindeau administratorului altă scară. „Du-te și ia-o tu!” – îl îndemn pe cel blocat. Îl derutez și adaug: „Vezi să nu faci precum Meșterul Manole! Așteaptă!”. Rebeca, o tânără care nimerise lângă mine, prezentându-mi-se, îmi spune că ea, la țară, urcă frecvent pe acoperiș. Mă surprinde prin temeritatea relatată, contrară siluetei ei subțiri ca tulpina de ghiocel.

Revin la oropsitul sorții, organizez un grup de trei – patru băieți, dau câteva indicații ca un dictator de sfârșit de secol trecut (nu trebuia să greșesc un centimetru) și tânărul în sfârșit ajunge cu picioarele pe pământ, ca după un experiment în nava cosmică.

Traseul este reluat de un Spider-Man adevărat: agil, lung și în haine ușoare de culoare albă, ca un sportsmen din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, alt tânăr se agață de treptele de fier, fără a fi nevoit să se sprijine în tălpi, în primele momente ale îndreptării la cer, determinând admirație; în câteva secunde, este sus, pe acoperiș, dar nu zărește nicio minge… După căutări atente, aruncă… două mingi bune, de piele, de tip Artex.

Cu misiunea îndeplinită, coboară între colegii lui, care, cu toții o zbughesc înspre terenul de bambilici, dornici de viață. Dacă nu întârziam într-o discuție, nu prindeam acest spectacol – aș fi urcat în mașină, conectându-mă la muzica preferată.

M-am și văzut răsturnându-mă,
imperfect cub de gheață,
în paharul amărăciunilor.
Până la colțul străzii, m-am gândit
că nu mă va aștepta nimeni seara, acasă.
Hei, domnilor, dar viața este plină de surprize
pentru că esența ei n-a fost cercetată, până acum,
în vreun laborator.
Pe rondul de flori,
se plimbau niște motani. Coada lor
plesnea indiferentă aerul,
spulberând lumina din el.

SHËTITJE NËPËR QYTET
E pashë veten duke u përmbysur,
kub i papërsosur akulli,
në gotëm e hidhërimit.
Deri në cep të rrugës, mendova
se askush s’do më priste në mbrëmje në shtëpi.
Hej, zotërinj, por jeta është plot me surpriza
sepse thelbi i saj nuk është hulumtuar, deri tani,
në ndonjë laborator.
Në rrethin e luleve,
bredhnin do maçokë. Bishti i tyre
shpërthente indeferencën ajri,
e shpërndante dritën e saj.

Acum mai bine de un deceniu, în casa unui prieten, pe care-l consideram ca pe un frate mai mare, am făcut bârfă pe seama unui cunoscut. Din comparații etc., amicul meu de atunci a reținut că este vorba despre mine și m-a „vândut” cuiva care, direct sau indirect, era vizat de convorbire.

Invitat în bucătărie, am acceptat să beau o cafea. Amicul meu îmi arăta, deschizând gura, care-mi părea cât un cuptor de mare, cum se bea cafeaua, îngurgitând, simultan, bucăți de ciocolată. Explicațiile au fost însoțite de ample exerciții faciale, de râsete etc., ca mimica jucată la admiterea la teatru, în fața comisiei. Am ignorat sila care mi se făcea, fiindcă era ca fratele meu și nu se cădea să fiu nepoliticos și să nu fi deșertat conținutul ceștii, deși nodurile din gât mă incomodau, însă executam și eu un rol, al invitatului atât de apropiat (care avea să fie trădat: aveam în fața mea, pe Iuda, eu nefiind decât un om).

Mai târziu, poate la o lună distanță, când mi-au trecut pe la urechi propriile-mi vorbe, am crezut că mi se pare, fie respectivul locutor care le reproducea avea intuiție atât de mare, fie paranormalul se iniția în realitate, în niciun caz, nu puteam crede, vreodată, că am fost trădat, că propriile-mi cuvinte, cu alte semnificații, au fost luate de colo și duse dincolo, ca un vas de rufe.

După îndelungi întrebări, pe care mi le tot adresam, într-o noapte, am realizat că numai el, bunul prieten, mă putea trăda, altfel, nu avea cine; discuția aceea, pe o temă absolut banală, despre moravul cuiva născut pentru intrigi, nu mai era de purtat cu nimeni altcineva, decât cu el și aceasta, fiindcă, în atmosfera creată, am amplificat nuanțele de umor. Ochii dilatați de bucurie ai Iudei, de a fi găsit ceva inadecvat la mine, la Aristotel cel cumpătat, erau în fața mea, aterizați peste timpuri, în spatele unor ochelari.

Ulterior, i-am replicat: „Eu nici sub tortură nu te-aș fi trădat!”. Acesta a fost un episod, fiindcă au urmat altele, de o mai mare importanță. De aceea, în viață, astfel de oameni trebuie evitați: dacă te-au trădat o dată, o vor face și a doua și a noua oară, iar a-i tolera, după prima greșeală, înseamnă a face un compromis care, după sine, duce la altul și lanțul se întinde la infinit, tu devenind captivul unor frământări gratuite.

Cu excepția cărții de identitate, pe care am reînnoit-o, acum cinci, poate șase ani, în rest, am pozat, pentru toate celelalte, de la buletin (1984) încoace, fără a-mi fi propus, în geacă de blugi. De asemenea, pentru diplomele de licență sau masterat, tot în geacă de blugi, piesă vestimentară pe care am preferat-o vreme îndelungată și care atestă, într-un fel, spiritul meu sportiv, pe care îl mențin în continuare.

Pentru rețele, blog și eticheta de pe frontispiciul unei edituri virtuale, am fotografii cu mine în verde, tot din întâmplare, dar ce este mai surprinzător: în fundal, se disting mereu niște ferigi (precum aceasta actuală de pe blog). Care ar fi semnificația, nu știu, însă, bineînțeles, aș putea interpreta…

Când revăd aceste fotografii, nutresc o nostalgie aparte și, imediat, redescopăr starea sufletească pe care am avut-o, fie în perioada aceea, fie în momentul în care m-am fixat în fața aparatului, manipulat de angajați guralivi.

Când am mers pentru buletin, aveam impresia că este un prilej de a afla lumea despre mine, că ies în univers, născându-mă a doua oară, cu o viziune a mea asupra lucrurilor, dobândită din cărți și din școală. Am fost invitat de o voce, fiindcă siluetă de om nu vedeam – era ascunsă după o draperie, să iau loc. După ce aproape îmi pierdusem răbdarea, a venit în spatele acelui aparat imens, de cutie de lemn, o doamnă în halat albastru, care mi-a comandat rapid cum să stau și ce să fac. Atitudinea ei m-a dezamăgit, fiindcă mă așteptam la o altfel de primire în lumea maturilor, fiind gata a-mi pierde din brațe, ca pe bibelou, bucuria de a se releva, a acelui copil care încă eram.

(Va urma)

Astăzi, într-un anumit context, am vorbit despre… Ceva de felul că Romeo nu umblă prin orașul nostru, precum nici Julieta, sau poate nu știu eu, în orice caz, dacă vreunul dintre tinerii mei îi vede, să mă anunțe și pe mine; acțiunea piesei se desfășoară în Verona, dar nici acolo, astăzi, nu cred că mai dăm peste vreunul dintre acești protagoniști. Nici pe Angelina Jolie nu am mai văzut-o, parcă mi-a spus, cândva, că trece prin țară, dar a omis să mă sune, „știți care este actrița mea preferată?”. Am auzit tot felul de nume, de la Marilyn Monroe, la Brigitte Bardot și Sharon Stone. „Vreți să auziți numele actriței? Hm! nu prea sunteți convinși!”. Evident, ei erau foarte curioși. La auzul numelui, nu s-a auzit decât o singură interjecție afectivă: „Oooooo!”. Toți ochii au coborât pe telefoane: „Are atâția ani!”. Am ignorat apropoul implicit (care, oricum, este implicit; totuși, nu a fost formulat în cuvinte, ci în simple notificări de vârstă).

„Angelina Jolie: v-o puteți imagina înaintând o cerere de mână, ca scrisă de părinți, în care să fi încercat să fi mințit că nu a putut veni la școală, cine știe din ce motiv, iar ea să fi petrecut timpul cu verișorul din același cămin?”. Ipostaza a fost peste puterea lor de imaginație!

„Sau Brad Pitt sau Johnny Deep (cel care poartă cizme): parcă am auzit că, în școală, tot umblau, cu jalba în mână, să fie învoiți… Nu! Ei trebuie să fi urmat cursurile oră de oră, pas cu pas, cu ochii pe cărți și reviste de specialitate. Altfel, de unde să fi ajuns ceea ce o lume întreagă știe ce sunt? Pentru că, numai din talent, nu se poate! L-am văzut pe Brad Pitt în filmul A fost odată la Hollywood: a jucat impecabil”…

P.S.

Actrița mea preferată este Sandra Bullock!

„Întunericul din butoiul gol este mai mare decât negura de afară, din noapte” – trebuia să începi așa – m-a sfătuit iubita mea – pentru că butoiul nu are înăuntru un întuneric mai adânc decât noaptea și termină cu asta: „Supărat, butoiul intenționează să lovească pământul, dar nu se poate mișca, neavând picioare, s-ar distruge, rupându-se la pământ, pentru că noaptea este mai întunecată decât el… Bietul butoi!”.

„Dar tu mi-ai descris mai potrivit butoiul, adăpostul meu de lăcomia lumii, ai scris o poezie frumoasă în paralel”.

„Doar tu poți vedea o poezie în vorbele mele, dar te cred”.

„Inteligența ta ne conectează la idei noi, premergându-mi filosofia. A da cu burta de pământ – aveți o asemenea expresie în limba ta?”.

„Nu avem expresia aceasta”.

„Mă așteptam ca limba ta să fie asemănătoare cu greaca”.

„Limba noastră este slavă. Am înțeles că avem un singur cuvânt la fel, dacă îmi amintesc bine: kromidia (greacă) = kromid. Trăim pe micul teritoriu al țării mele Mari și suntem foarte amestecați. Știi unde este Kilkis? Acest oraș este în Grecia. Bunicii mei sunt de acolo”.

(Va urma)