Din caietele mele, anul MM. Dragostea dintre un piuit de pui și sclipirea furculiței

Dragostea dintre un piuit de pui și strălucirea furculiței zglobii

care l-a lovit în piept de i-au mers fulgii…

Vânzătorul mi l-a oferit tăiat,

apoi, gospodina l-a pus în ulei, la prăjit.

Sfârâia uleiul de la această iubire

care se închega în pasta lui cristalină,

uleiul și-a schimbat culoarea și a devenit negru,

ca efect nefericit al unei relații

total întemeiate pe un strigăt dinaintea abisului,

al unui cocoșel luat la ochi de bucătar,

și înțepătura nouă pentru el, a furculițelor

asaltate de amprentele iuți ale invitaților mei la masă.

Furculița l-a ars, făcându-l să acuze neatenția ca pe un vinovat clar.

Din caietele mele, anul MM (6). Peisaj din amintire

Mă uitam la soare prin cocoșeii de zahăr ars,

aduși de bunicul de la Banat,

și la casa veche,

cu scară înaltă și pridvor larg de lemn…

Mai zăream liliacul alb, cu florile printre uluci,

crinii portocalii, din tulpinile cărora făceam goarne

în care suflam, până speriam vecinii,

cucii – flămânzeam să-i aud –

și lutul după ploaie – îl frământam în mâini

și-l prefăceam în cocoloașe, pe care le fixam în nuiele,

aruncându-le peste puntea dintre cer și planetă.

Mă săltam peste paralele de lemn, de la podul de peste șanț,

dându-mă peste cap, în fel și chip,

ca un veritabil gimnast.

Din caietele mele, anul MM. 5: Monologul lui Caesar

Pe fereastra viziunii mele despre imperii,

cad perdele; un fald atinge epoca lui Antoniu

și perturbă faptele.

Republica dormea ca anesteziată și, în zori, a doua zi,

pe străzi, au răsărit numai imperialiști.

Desigur, mi-ar fi plăcut să izbesc dușmanii cu sabia,

din goana calului să le fi zburat capetele

(care erau acele puncte gata să cadă peste exprimarea orașului)

și legile, care au ținut în loc pofta noastră de vorbă,

le-aș fi apărat de cariile din șaua lor

și limbile barbare, care presărau puncte și virgule

în fluxul trăirilor, le-aș fi înțepat

cu ace,

dar mie însumi mi s-a pus punct la trai,

cu pumnale

și mai multe puncte de suspensie la mersul meu autoritar

prin republică,

precum și la vederile mele care deschideau

porțile Daciei Mari.

În punctele de suspensie,

s-a adăugat plenar ce s-a vrut, de către imperatorul proclamat.

Din caietele mele, anul MM, 4: Lângă sobă, două generații

Deasupra focului din sobă,

buclele arămii câștigau în lumină

și începeau să se răstească la culoarea veche, naturală,

a cărei himeră palpita sub vopsea.

Bătrâna își îndemna fiica

să nu poarte în obicei tendințe de supărare,

fiindcă nu ar mai fi redevenit în ochii satului

acea întruchipare de cumințenie.

Nicio pălărie nu ar fi putut cuprinde buclele

și nu ar fi rezistat exploziei acestora de veselie,

iar câteva fire s-ar fi instalat,

în colțurile odăii, precum niște cuci, oricum anacronici –

mai era până la primăvară

și nimeni nu s-ar fi împăcat prea curând cu decorul artificial.

Fiica i-a dat peste mână bătrânei,

mână care deschisese ușa căminului din poveste,

și bătrâna și-a prins degetele în țâțâni.

Vai, ce păcat!

Din caietele mele (2000), 3: Alergare

Rădăcinile pomilor țin dealul să nu fugă la vale,

în deplină complicitate cu taică-meu,

care știe acest lucru și-l accentuează cu pozițiile ferme

față de ideile altora – aceștia cred că, pentru sobe,

este bine să taie, în miezul iernii, lemne sănătoase

și din rădăcini să răsară focul precum un trunchi.

Ploile au adâncit în sol rădăcinile ca pe niște idei într-o căpățână tare,

au pus pământul la învățat și la tocit melancoliile ierburilor

care au împiedicat iepurii să se tăvălească de la atâta auz

cât încape în urechile lor înalte.

Din locuri improvizate pentru somn, iepurii ies,

iar până să-i observăm,

ei se sperie de umbrele alungite ale propriilor urechi și aleargă.

Sunt greu de întrecut,

pentru că au avans de câteva secunde,

de la teamă.

Din caietele mele (2000), 2: Discuție

În stradă,

pe urmă, am conștientizat frontiera

dintre paradis și un gest mărunt,

făcut de el la recrutare

și m-am întunecat de supărarea care mă invadase,

cum văzusem mai demult într-o excursie,

că se extinsese pe munte

o pată de aripă – cu țipăt și glorie –

și m-am dus în fața lui,

adresându-i câteva vorbe

despre cum nu ar fi lătrat câinele său la stele,

dacă i-ar fi oferit inima ca pe un dumicat,

să-i arate și patrupedului

considerație omenească pentru o clipă,

în replică firavă la aceea eternă,

a câinelui pentru om.

Din caietele mele, anul 2000

Omul se apuca să slujească de drept cu simbrie

în locul pe care nu-l știa nici slobodă pasăre să-i fie armă cutezătoare,

nici banul săritor pe mese,

de față cu norul de supărare dintre convivi.

Între mine și lauri, s-au adăpostit caii lui Zeus

și-l rog să dea la o parte fumul din poteci.

La Roma,

săgețile aruncate de barbari din arcuri

își vâră capetele amețite de curiozitate,

în creneluri.

În palate, amarul se bâlbâie,

încă nu este obișnuit să fie fluent –

stă cu nasul în cenușă! Mâinile roabelor îl vor ridica…

Dacă ar exista șansa

ca sufletul să se deșarte cu tot ce susține,

spațiul ar deveni surprinzător de variat.

Din vene, ar ieși pești rubinii,

iată sufletul – un veritabil purtător de oceane,

pești cu solzi lini,

pentru a putea trăi în interiorul ființei umane,

fără a face deranj prea mare.

Pamfletul e bine să aibă un fel de miraj!

Scriere memorialistică (de sertar). Recenzie de carte

Cronica de la Șoimoș de Ilie Chebeleu a apărut la editura David Press Print (Timișoara, 2020), în colecția Studii și cercetări umaniste, seria Istorii și studii culturale, în prezentarea prof. univ. dr. Crișu Dascălu, care semnează Prefața. Studiul introductiv aparține lui Bogdan Mihai Dascălu, care alcătuiește și tabelul cronologic, nota asupra ediției, precum și glosarul, bibliografia și anexele. Coordonatele spațio-temporale ale evenimentelor consemnate de Ilie Chebeleu, un „preot patriot, conștient de menirea lui pastorală și, totodată, preocupat să lase posterității imaginea lumii în care a trăit, așa cum a văzut-o și a înțeles-o el” (Bogdan Mihai Dascălu), sunt următoarele: zona dintre Arad și Lipova, în perioada anilor 1912 – 1940. Anii consemnați în cronică „i-au supus la amare încercări pe țăranii de pe Valea Mureșului, dintre care cea mai nedreaptă și cea mai crudă a fost Prima Mare Bătaie, când mulți dintre feciorii satului au pierit și al cărei sfârșit nu a însemnat decât în parte sperata îmbunare a sorții lor” (Crișu Dascălu). Paginile sunt interesante, datorită modului în care oglindesc viața românilor din fosta monarhie austro-ungară, în paralel cu aceea a conaționalilor din Regat. Totodată, surprinde opțiunea politică a preotului Ilie Chebeleu, una modernă, anume orientată către America, țara considerată drept etalon al democrației: „În lumea nouă care se începe acum, nici nu mai pot rămânea regii, ci cu ea trebuie să se schimbe și oamenii. A fost și o mare rușine a veacului nostru ca milioane de oameni să fie supuși toată viața unui membru dintr-o familie privilegiată. Dacă ar fi fost numai supunere nu ar fi fost așa lucru mare, dar a fost pagubă pentru atâția bani risipiți din visteria statului pentru susținerea casei domnitoare. Poporul muncește din greu, de abia o duce de pe o zi pe alta, iar casa domnitoare să cheltuiască pentru becherii, chefuri, lux milioane de bani câștigați cu multă oboseală și cu multă răbdare a asupririlor și a batjocurilor ce au venit pe capul nostru din partea ungurilor. Nu vii, dar nici morți să nu-i iertăm! Că mult am răbdat, dar acum nu vom mai răbda, că Mesia neamului românesc nu ne mai lasă, ci ne scoate din robia lor”. Cine este acel „mesia” ni se spune în finalul paragrafului, printr-o propoziție exclamativ-admirativă: „Trăiască președintele Americii, Woodrow Wilson!”. Monarhia la care se face referire în acest fragment este cea austro-ungară. Procedeele literare predilecte sunt narațiunea, descrierea, sceneta sau reportajul ca procedeu aflat la limita literaturii cu jurnalismul. În acest sens, ilustrativă este scena întâlnirii autorului cu mama poetului Octavian Goga, la 1 Decembrie, 1918, în Alba Iulia. Volumul de față „este prima valorificare editorială a manuscrisului redactat de preotul Ilie Chebeleu din Șoimoș între anii 1912 și 1940. Textul este scris într-un caiet cu 150 de file, nelineate, dar despărțite în două câmpuri, astfel că manuscrisul numără aproape 300 de pagini. Este redactat (cu neînsemnate excepții) în limba română. Caietul a fost păstrat cu devotament de strănepoții autorului, Horea și Dan Vișoiu, care ni l-au pus la dispoziție pentru editare și cărora ne exprimăm întreaga gratitudine și prețuire. Alcătuirea ediției critice face obiectul unui proiect pe anul 2019 al Institutului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” din cadrul Filialei Timișoara a Academiei Române” (Bogdan Mihai Dascălu).