Conu Leonida față cu reacțiunea*. Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

            „Cu scufia de noapte” pe cap se schimbă lumea. Cele mai multe permutări au pornit de la situații banale, care au inspirat pe acei oameni puternici ai zilei. Unul dintre aceștia își închipuie și Leonida că este, cel puțin în fața Efimiței. Din rutină, pune mâna „întâi și-ntâi pe „Aurora Democrată” să văz cum merge țara”. A captura zeița dimineții în fiecare zi, care în loc să așeze rouă pe flori, instalează democrația în țară, este viziunea lui de bază și, implicit, a autorului care, undeva de foarte sus, de la planul mitologic, inițiază situațiile piesei. Tot ce intră în unghiul de comentariu al protagonistului nu va ma atinge nivelul acesta de iluzie. Exclusivismul este însușirea lui primordială. Se devotează unei singure gazete, crezând că numai lecturarea ei îi va aduce informația absolută asupra mersului țării, dar se întâmplă ceva menit să-i augmenteze fixismul. Ochii îi cad pe titluri și, în dimineața amintită în piesă, pe știrea neașteptată: „11 / 23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!” pe care o consideră fundamentul de la care se va întrema societatea și nu va admite aporii într-un asemenea crezământ. Din acest moment, tendința de a se izola față de cursul de afară pune stăpânire pe el. Știrea prelucrată este credibilă acolo unde spune Efimița: „I-auzi colo!”, în niciun caz în realitate. Aici, înregistrăm un avertisment subtil al autorului către spectatori, a căror atenție trebuie să urmărească un fir al acțiunii, în afara celor jucate, într-un plan teoretic, unde ideile au dreptul la mobilitate. Nedumerirea femeii la cele auzite este motivul pentru care Leonida este interesat să pară autentic în expunerea amintirii. El vrea să mențină treaz interesul pentru orice subiect și să nu dezamăgească în relatare, mirându-se el însuși ce să mai spună.

Ne-am dat mâna pe coridoarele sumbre. 
Geamul s-a emoționat, 
căci a strecurat între noi ceva din peisaje străine. 
Și cum se învârtea, pe la urechea ta,
roata de aur, căzută de la caleașca unui zeu! 
După cricul de la mașina mea, 
am mers să-l aduc,
la vehiculul celest măcar o roată să fi reparat 
și să fi pus!
Zeul mi-ar fi oferit elixir drept simbrie,
poate că aș fi devenit mecanic, în serviciul lui. 

O muiere în zăvelcă m-a privit îndelung. 
Atmosfera, 
influențată de sprâncenele ei în arc,
a trecut, deodată, în manuscrisul unui sf-ist. 
Vocabularul meu a fost provocat 
să evoce ambientul pierdut
și îl căuta, de zor, pe „-at”,
fiindcă eu însumi ajunsesem „încruntat”. 

Aș vrea să mă odihnesc în insectarul tău...
Străpunge-mă, dacă vrei, 
cu un bold de argint, 
măcar să nu ruginească în mine!
Ai grijă, însă, de muză,
vreo aripă să nu-i strici
sau vocea-i sublimă!