Conu Leonida față cu reacțiunea*. Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

            „Cu scufia de noapte” pe cap se schimbă lumea. Cele mai multe permutări au pornit de la situații banale, care au inspirat pe acei oameni puternici ai zilei. Unul dintre aceștia își închipuie și Leonida că este, cel puțin în fața Efimiței. Din rutină, pune mâna „întâi și-ntâi pe „Aurora Democrată” să văz cum merge țara”. A captura zeița dimineții în fiecare zi, care în loc să așeze rouă pe flori, instalează democrația în țară, este viziunea lui de bază și, implicit, a autorului care, undeva de foarte sus, de la planul mitologic, inițiază situațiile piesei. Tot ce intră în unghiul de comentariu al protagonistului nu va ma atinge nivelul acesta de iluzie. Exclusivismul este însușirea lui primordială. Se devotează unei singure gazete, crezând că numai lecturarea ei îi va aduce informația absolută asupra mersului țării, dar se întâmplă ceva menit să-i augmenteze fixismul. Ochii îi cad pe titluri și, în dimineața amintită în piesă, pe știrea neașteptată: „11 / 23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!” pe care o consideră fundamentul de la care se va întrema societatea și nu va admite aporii într-un asemenea crezământ. Din acest moment, tendința de a se izola față de cursul de afară pune stăpânire pe el. Știrea prelucrată este credibilă acolo unde spune Efimița: „I-auzi colo!”, în niciun caz în realitate. Aici, înregistrăm un avertisment subtil al autorului către spectatori, a căror atenție trebuie să urmărească un fir al acțiunii, în afara celor jucate, într-un plan teoretic, unde ideile au dreptul la mobilitate. Nedumerirea femeii la cele auzite este motivul pentru care Leonida este interesat să pară autentic în expunerea amintirii. El vrea să mențină treaz interesul pentru orice subiect și să nu dezamăgească în relatare, mirându-se el însuși ce să mai spună.

Teoria este mai tare decât realitatea. În celula lor zilnică, ambii, într-un exces de colocviu, compun apărarea ideii de republică, pentru că seniorul așa a apucat să se declare față de „nevastă-mea a d-întâi”, republican.

A fi mumă înseamnă a avea copii. Leonida își striga prima soție cu acest apelativ: „Scoală, cocoană, și te bucură, că ești și dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!”. Deși nu a dat naștere niciunui copil, totuși „Mițu” devine, ca în republică, mamă a tuturor, a libertății mai cu seamă, pe care o asigură, în viziunea adepților acestei forme de guvernământ, numai republica. Absurdul este prilejuit de imboldul de a-și apropria ca fiu posibila instaurare a republicii și de a se fi deplasat prin oraș, ca înspre maternitate, acolo unde propriul copil dă întâiul strigăt.

În mod general, Leonida este pașnic, fără aerul de a nu fi produs un fapt eroic și ar trebui să-l întreprindă totuși, însă evaziunea în trecut favorizează descoperirea unei măști partizane pe care și-ar fi instalat-o cu ușurință pe față, cu orice ocazie, numai să ajungă la ziarul preferat sub forma dedublată de erou al patriei străbune. Cauza pierderii stăpânirii de sine, de a nu se mai debarasa de efectul „fandacsiei”, taman în cozerie, este regretul fragil că nu a avut ocazia atunci să cunoască o revoluție și să ia evenimentele în piept, cu toată emfaza temerității de moment. Sub imperiul cusurului pe care și-l cunoaște, de a fi luat de val, atrage atenția consoartei a doua, însă cu o intenție răsturnată celei așteptate, de a și-l voala: „știi că eu nu intru la idee cu una cu două…”. Evocarea unor momente normale din propria existență nu anunță apariția vreunei himere, cu atât mai mult, a celei dominante, care nici măcar nu-i aparține ab initio lui, ci fostei soții – instaurarea obligatorie a republicii – , însă la ceasul „douăspce trecute”, „fandacsia” ia amploare, tot pe baza resurselor pe care protagonistul crede că le posedă, tenacitatea de a pune la treabă oameni de teapa eroului italian Garibaldi și de a avea un plan de schimbare a ordinii în stat, totul după ce se frământă în pat, căutându-și somnul. Impresia pe care el și-a făcut-o despre ce ar însemna republica, față de monarhie, o obligă pe Efimița să iasă din ale ei, cu întrebări menite să ajusteze absurdul expus cu vervă de către bărbat. Discuția politică nu produce niciun fel de clivaj relației lor. Rezistența femeii la expozeul extravagant devine principalul motiv de regenerare a piesei, din direcții neașteptate pentru spectator și deopotrivă pentru cititor, inventivitatea conului Leonida extrapolând, cu frenezia conchistadorului medieval, precepte sociogonice. În viziunea lui, partizanii lui Garibaldi sunt dintre cei care dau cu „pușca-n Dumnezeu”. Ținta, niciodată concretă, deplasează tenta absurdă în punctul cel mai înalt, acolo unde exemplul găsit nu suportă înfrângeri și nici vorbitorul contraziceri. Alternanța imediată cu peisajul autohton, de la Dumnezeu la Focșani, executată cu o simplă identificare a existenței și pe la noi, a unor „volintiri, mă rog”, indică o nevoie de recorectare a explicației, de recunoaștere pasageră a avântului personal, ajuns într-un punct greu de a mai fi credibil, chiar de către ascultătoare, parcă pusă în gardă tocmai de asemenea exagerări aduse de entuziasm:

„EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ‘ai?

LEONIDA (asemenea): Așa zău!… Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — să-ți fac republică… (cu regret.) Da’ nu e! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!”;

„LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?

EFIMIȚA: Sumedenie!

LEONIDA: O mie, domnule, numa’ o mie.

EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa’ cu o mie să…

LEONIDA (întrerupând-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.

EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.

LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!

EFIMIȚA: Ei! așa da.

LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce”.

            Cursul fanteziei, disparat de conu’ Leonida, din cauza somnului, este preluat de Efimița și dus în altă direcție, față de cea a elucubrației, undeva proxim verității zilnice. Ea are o anume culpabilitate față de convorbitor, provenită din zestrea ironică a firii, nefiind ascultătoare supusă până la final. Iese din tiparul casnic, exprimând în esență opinii divergente celor auzite, deși în aparență, similare. În această capcană, cade în mod repetat Leonida, să creadă, pentru început, în convergența dialogului și să lanseze tirade, pentru ca, ulterior, surprins departe de subiect, să consimtă, cu indolență, la punctele de vedere coercitive ale preopinentei, dar pregătit să reizbucnească, dacă va depista un punct vulnerabil în replicile vii care i se tot dau. La adresa „revuluției”, face, în sfârșit, o mențiune realistă, lăsată anume „urmașilor”, ca un secret creionat, peste care nu dau decât inițiații (situația trimite la acele simboluri ezoterice din opera lui Leonardo da Vinci). Își sfătuiește consoarta, în mod explicit, să nu mai piardă cumva prilejul de a fi revoluționară. Participarea la eveniment i-ar putea aduce un profit deloc neglijabil. De teama definirii avantajului, de a nu i se pretinde așa ceva, schimbă tonul și ideea. Este un moment în care își recunoaște limita, de a nu fi în stare să ofere un exemplu clar despre ceea ce susține, dar și un semn al înțelepciunii, aduse de vârstă, că profitul nu poate cădea în mâna oricui, în niciun caz, a unui om de rând. Cu alte cuvinte, o lasă mai moale. Nu ar mai fi interesant în fața Efimiței dacă i-ar mărturisi argumentul resemnării, marcată în piesă prin virajul privind intervalul temporal al colosului de evenimente:

„EFIMIȚA: Bine că n-am fost la București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne ferește! pățeam alte alea…

LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit (schimbând tonul) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției?”.

            Raportul dintre timpul desfășurării așa-zisei „revuluții” și efect este absurd, chiar prin natura consecinței maximale care s-ar fi putut obține, atenția lui „Galibardi”, atestată prin „Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!”. După cum înțeleg faptele cei doi, Papa ar fi dat un copil, spre a fi botezat, lui Garibaldi. Aberația este atenuată, în special, de umorul celui care o formulează, apoi, de adevărul evenimențial din acel moment, care prevede un deziderat insistent de conciliere a Papei, cu eroul italian:

„LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mândrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?

EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?

LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?… „Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Și de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.

EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!”.

            Laitmotivul care frământă spiritele este focul. Protagoniștii sunt în stare să identifice, în mod eronat, scânteile de la țeava unui pistol artizanal, utilizat la revelion, cu flăcările devastatoare ale revoluției. Redimensionarea raportului dintre iluziile casnice și realitate se produce prin imaginea, din final, a focului din sobă: unde s-a ajuns după atâta zbucium, la o banală ardere a lemnelor, pentru încălzit odaia. Fata care face focul asigură corespondența necesară a soților, aproape în etate, cu exteriorul, de unde nu aduce niciun potențial simbol al unor fapte istorice, un steag de exemplu, pentru a-l agita ca pe o dovadă certă a confruntărilor din oraș. Inițial, fără a ști, luase parte la întărirea impresiei, pe care aceștia o tot prelucrau, în funcție de frecventa descifrare a zgomotelor, că afară se întâmplă rocada monarhiei cu atât de mult discutata republică. Leonida este în febra iluziilor, limitată sporadic de remușcările de a nu fi participat la isprăvi de stradă. A mai fi zăbovit în starea de a-și fi văzut visul cu ochii, dar într-o situație ingrată pentru el, să nu iasă la atac de teamă și să blocheze ușa, pentru ca evenimentul, atât de proslăvit, să nu-l năpădească, ar fi fost prea mult și l-ar fi determinat să cedeze psihic, în direcția autoflagelării. Era nevoie să fie deconectat de la starea în care intrase, iar el aproape că se cunoaște pe sine, interesându-se apriori: „i-ai spus fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focu?”. Gândurile revoluționare nu-i trec ușor.

            Eugen Ionesco și-a revendicat uzanța absurdului dramatic, din opera lui I. L. Caragiale, deplasând atenția asupra unor elemente imobile, precum scaunele – importantă este iluzia, și nu teritoriul ei. Ar fi fost un demers obișnuit să fi dezbătut concepte despre libertate sau despre relațiile interumane, prin personaje oameni. Ar fi contat prezența și mișcarea actorilor pe scenă, iar stratul ideatic ar fi avut de suferit, fiind eclipsat – e posibil – de talentul regizorului și al actorilor. Asemănarea între cei doi mari dramaturgi rezidă în valorificarea decorului casnic, dar la scară diferită, intensă, în cazul lui Ionesco, sugerată, la I. L. Caragiale.

            Noaptea este propice născocirilor, care se diminuează spre dimineață. Controlul vizual asupra lucrurilor lipsește, pe timpul nopții, interlocutorilor, care se dedau închipuirilor cu sârg. Citită de la impresia aceasta, piesa nu ar mai avea același potențial, precum îl desăvârșește surpriza, prinsă în faptul nocturn, din replicile inițial contrariante, ulterior, facil convergente. Precizarea momentului acțiunii e tardivă și nu afectează neglijarea lui mai ales de către spectator pentru că lectorul, beneficiind de indicațiile scenice, reacționează mai greu la ilustrarea „fandacsiei” și mai sensibil la verdictele Efimiței:

„LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm?

EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule”.

            Fără preluarea spaimelor gratuite de către cea care-i ține, într-un fel, isonul, dar care-l mai și întoarce în silogism, Leonida, inițiatorul tuturor situațiilor extravagante, nu ar mai face față. Ar fi fost interesantă o continuare a piesei care să fi surprins explozia scornirilor acestuia, conexe informațiilor de la jurnal și nu discuțiilor din casă.

            Amalgamul de lucruri pus în ușă, pentru a nu fi deschisă din exterior de căuzași, pentru a nu fi spartă, reproduce, în plan material, iruperea nocturnă, implicit inoportună, de idei. O lume teoretică, după a cărei configurație, așezând obiecte, rezultă o harababură în odaie, precum observă slujnica Safta în final. Precum între lucrurile postate ca baricadă figurează funia de cearșafuri înnodate, tot așa există o corelație ideativă, lizibilă prin reținerea unor secvențe din manualul de istorie, deși întretăiate în articol de redactorul fără înclinație și de cititorul de ziare.

            Partea inițială a relatării reflectă preocuparea, dorită de orice individ cu pretenții, de a ieși, după modă, la teatru și de a se plimba în haine bune pe strada principală. Punctul de absurd de la care piesa ia amploare îl reprezintă opinia că la revoluție se merge precum la plimbare. Leonida și Efimița își construiesc o lume, discordantă de rest, o lume abstractă în care, plasând piese, reiese un haos. Nicidecum afară bat republicanii. Bărbatul are elan oratoric, mulți apreciind latura fără legătură cu vârsta mai înaintată. Într-o asemenea situație, el era dator, față de propriile principii elucubrante și de moment, dar în fine, afirmate, să iasă pe stradă, chiar într-o simplă promenadă. A vrut să braveze și să mențină patriarhatul în propriu-i cămin. Parametrii la care a reușit să determine curiozitatea interlocutoarei au fost destul de înalți. „Fandacsia” le-a spulberat somnul și era să-i scoată afară din casă, punându-i în trenul de Ploiești. Abilă formă de salvare, mai ales în mintea unor bătrâni, a căror vârstă le ameliorează elanul. Pentru o clipă, cuplul vrea să-și abandoneze decorul, pentru a experimenta traiul altei condiții, de republican de exemplu, care, după cum traduce Leonida, nu e necesar să mai plătească vreo taxă, iar cetățeanul, în forma nouă de guvernământ, va beneficia de avantajele nou căpătate, inclusiv de cele precedente. Va intra fără trecut de plătitor de taxe. O diferență între cele două tipuri de societate a fost, iată, găsită. Somnul acoperă ideile, dar cea de reacțiune a rămas afară, zbătându-se să se concretizeze. Prochimenul anihilant asupra discuției în sine este că de fapt o asemenea revoluție nu a existat. Ca într-un joc de tenis, Leonida servește, iar Efimița este la primire. Unghiul de vedere este întors dinspre individual spre general. Ei sunt ca doi poli. Spiritul conversației depopulează într-o parte și repopulează într-alta, în funcție de capacitățile fiecăruia de a prelua viziuni diverse.