În Cișmigiu, pe fiecare piatră, 
vezi cremă de pantofi,
pe care, în fiecare zi, 
o șterg angajații de la Salubritate. 
În amurg, 
parcul o cere înapoi,
pentru somnul de noapte.
Și nu ați crede, 
dar o recapătă din amintiri. 

Toți plimbăreții vesperali 
se opresc în dreptul fiecărei statui 
din ansamblu,
mirați adânc de simplitatea lucrurilor. 
Din privirea lor, 
cad pete minore, 
cât un papion.

În răbdarea observatorului care ești, 
auzi gura vorbind, 
a unui poet visând pe bancă. 

Luna este rece și a apărut pe boltă 
din fiorii de revoltă ai atâtor marginalizați. 
Ce facem cu sensul pe care i-l conferă Eminescu, 
acela de „stăpână a lumii”?
Răsărită din ce nutrește o inimă
în beciuri și în lagăr, 
nu-i mai pasă de nimeni 
și conduce luna pământul
în mod orb, fiind cu ochii scoși. 
Pentru a se fi configurat întreagă, 
dinaintea noastră, 
mai avea nevoie de supliciul unor popoare, 
săturate de prăpastia vieții,
care, în ultimul moment, ele să fi liberat la cer
un oftat greu, în stare să fi zgâlțâit planeta 
pe orbită.

Astronautul saltă vesel în lumina selenară,
împrumutată de la focul rachetei spațiale,
ca să vadă și el ce înseamnă a pluti fără grijă. 
Așa procedează luna! Țopăie în respirațiile 
îndrăgostiților din barcă. 
Răsuflarea mai tare o trimite sus, 
în preajma de aur a Maicii Domnului, 
care se uită în catastif 
și, cântărindu-le sufletul, 
după fierbințeala din aburul vorbii, 
prestabilește durata relației, 
dacă merită împlinită în căsnicie beatifică.