În pieptul unui arbore mut, ca o inimă bate din aripi guguștiucul. Castanele crapă sub tălpile repezi, ale gospodinei, târziu.
Arhive lunare: iunie 2022
From an old notebook
Coline pleșuve, ca niște vulturi uitați de zbor. În munți, aproape de o colibă, vibrează viață puțină. Lopata bărcii deșteaptă lacul din somnul de alge. În suspinul frunzelor, se bucură mierla.
Caiet, anul 1998. Haina lui Eminescu
Haina ta nu avea loc în cuierele liberale. În privirile conservatoare, prinsese însă stofă, eternitatea o însemnase cu fir de aur. Orice înger coborâtor pe pământ o binecuvânta și-i punea aripi nevăzute. Noaptea, zburai printre sisteme filosofice și planete. Ai nimerit într-o inimă de păun, care bătea altfel decât cea de om. Ai dat regatul pentru o țigară, satira ai dezvoltat-o în versuri, deșteptând electorii adormiți. De câte ori tu, Eminescu, în momente de profundă cugetare, nu ai atins misterele vieții și ale universului? Însă, pentru o minte genială ca a ta, părându-ți banale gânduri, le-ai neglijat...
Caiet, anul 1998. În țara sentimentelor mele
Prin vene, cum te înghițisem, în timp ce îmi povesteai despre zei, te așteptam să treci. Pregătisem inima să te prindă într-un compartiment al ei și, astfel, fără pașaport, să ajungi în țara sentimentelor mele, să le dai binețe, iar ele, cuprinse încă de somn, să se șteargă la ochi, să se dilate de mirare, ca fluviul apropiat de zare.
Caiet, anul 1998. Zeul Ares (Variantă)
În jgheab, stelele s-au spălat pe cap, au căutat, în garderoba țăranilor, prosoape, ca să se șteargă, dar au dat numai peste föhnuri turcești. Încercând să le folosească, și-au ars pletele, precum și imaginea liliacului înflorit, răsfrântă în sufletul lor de lumină, s-a afumat întreagă. S-a supărat un zeu, pe care, destul de răzleț, îl prinsesem în scriitură, pe când mă asalta cu umanitatea lui, recunoscută prin vorbele pe care i le adresa unui prinț (prins de remușcare)- săgetase din orizont zborul de cocor. Zeul se numea Ares. Au plâns țăranii și au început să are cu lacrimi brazdele.
Caiet, anul 1998. Zeul Ares
În jgheab, stelele s-au spălat pe cap, au căutat, în garderoba țăranilor, prosoape, ca să se șteargă, dar au dat numai peste föhnuri turcești. Încercând să le folosească, și-au ars pletele, precum și imaginea liliacului înflorit, răsfrântă în sufletul lor de lumină, s-a consumat în funingine. S-a supărat un zeu, pe care, destul de răzleț, îl prinsesem în scriitură, pe când mă asalta cu umanitatea lui. Zeul se numea Ares. Au plâns țăranii... Plugurile sunt ușoare față de lacrimile vărsate pe răzoare.
Caiet, anul 1991. O imensă libertate
De ce îmi insuflă prezentul text nostalgie? În perimetrul lui, cireșii își clatină floarea, iarba-i atinsă, în goană, de fete... Câte prezențe se pot ascunde sub pleoapa ta, depărtare? O imensă libertate se năștea în lucruri. Cădeau de pe mine zeii, pe care mi-i puseseră în cârcă strămoșii romani.
Caiet, anul 1991. A scrie metaforic
Am mai scris un fragment... Încă, deasupra lui, plutește raza veiozei. Nu doresc să mai scriu metaforic. Înseamnă să diminuez la maximum realitatea robustă. Închipuiți-vă: luna, redusă la vârful unui ac, câți nuferi ar mai lumina? Sau largul univers ca un plan - va mai adăposti, la sânu-i, mistere? Gândeam că depărtarea dintre noi, înghițită un pic, în fiecare zi, de către păsări, se va micșora, până când nimic nu mă va mai atrage la tine. Nicicând nu bănuiam că marea se va prelungi până la mine. Sunt țărmul care-i așteaptă valul.
Caiet, anul 1991. O lume insolită (Variantă)
Mențiune*
Poemul avea o formă complexă, pe care, din păcate, am pierdut-o, din cauză că am rupt foile (nu știu de ce și pentru ce).
În pofida pomului care-și înmuia coroana în toamnă, zugrăvind apoi zarea cu mult galben, am surâs. Cel care mă îndemnase să cred că toamna nu-i decât o vopsea, căzută întâmplător peste oraș, îmi arăta, așezat dincolo de timp, tensiunea care încă mă mai lega de versurile, anterior lecturate. Prin autoritate, îmi sugera beatifica viziune a unei lumi căutând reprezentarea în lucru, precum ideile mele - un artist absolut să le treacă în realitatea vieții. Îmi imaginam o lume insolită. În euforia ei eternă, o planetă vie se învârtea. Aici, orice tristețe ajunsă, în bucurie se transforma. În versurile mele, a rămas scheletul melancoliei.
Caiet, anul 1991. O lume insolită
În pofida pomului care-și înmuia coroana în toamnă, zugrăvind apoi zarea cu mult galben, am surâs. Cel care mă îndemnase să cred că toamna nu-i decât o vopsea, căzută întâmplător peste oraș, îmi arăta, așezat dincolo de timp, tensiunea care încă mă mai lega de versurile, anterior lecturate. Prin autoritate, îmi sugera beatifica viziune a unei lumi căutând reprezentarea în lucru, precum ideile mele - un artist absolut să le treacă în realitatea vieții. Simțeam euforia eternă a unei planete insolite (rotită pe axă de mâna lui Dumnezeu). Aici, orice tristețe ajunsă, în schelet se transforma.