În seară, 
aștept scrisoarea, 
pe care zeul o urnește
din nori,
spre mine, poate chiar acum. 
Un stindard e speranța, 
de-a aștepta, sub ceruri, 
un semn de vară...

Sub așternut, 
mă încrunt la ideea 
de-a nu putea să urc, 
așa cum sunt acum, 
amploare de visuri, 
la templul zeului Ra. 
Efigia-i tutelară e înecată în fum,
de la cădelnițe.  

Mi se strecoară, 
pe sub ușă,
oare de cine? -de către poștaș!,
un plic timbrat...
Îl iau degrabă-n mână, 
aprind subit un bec.
Din emoția mișcării, 
un nume îmi răsare: „...” - 
e cel mai așteptat. 
De azi, mă simt mai bine. 
Speranța a înviat!