Suntem oameni...
Vremea râde, cum vrea, 
de noi:
ne pune riduri pe chip,
ne dă bastoane în mâini și pe spate...
Ne ia tot ce poate,
până la ultima suflare, 
însă pe tine, Luminem, nu mi te smulge
din suflet.
Zâmbetul tău a fost raza mea
de siguranță. 

Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână moale și a tăcut. Gândurile pe care le mai formulase, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă; se ridicau în picioare, ca stafii, jucând țonțoroiul peste trupul său, în timp ce el somnului i s-a dedat. 

Am rămas cu o carte de la tine
și cu o strângere în brațe,
pe când destinele noastre se distanțau,
dar vocea iubirii adevărate își sună în mine,
din cornul speranței,
farmecul tainei nemuritoare. 

După ce am primit șutul pasului înainte,
de la cine nu merita deloc atenția mea,
m-am dus la mare, 
să mă scald.
Nici atunci, 
nu mi-am îndreptat gândurile spre tine, 
Luminem. 

La ce m-au ajutat înstrăinările
de tine, care, de fapt, erau de mine însumi?
-La nimic! Doar au adus răutatea altor relații
în viața mea și mă zbăteam să le dezleg. 

(Va urma)

În singurătate, 
mă agăț de posibilitățile 
de a nu ne fi ratat legătura - 
atât de cald începută!
Mă doare mult că eu am rupt-o. 
Deși aveam timp,
nu am mai avut inspirația de a o relua. 

Nu-s decât un om
și mă împiedic în angoase, 
mai mult decât oricine,
deși, în aparență,
sunt sprint. 
Oh, Luminem, 
lacrimile-s fierbinți pe obraji. 

Un demon a schimbat ceva în mine...
Nu înțeleg 
unde era Dumnezeul meu, 
pe care-l proslăvesc?
De ce m-a lăsat pradă obsesiilor obositoare?
Poate calea filosofiei mele 
să mă fi sustras celeilalte părți,
despre care nu scriu, 
întrucât nu am cunoscut-o,
a fericirii adevărate?
Nu oricine crede în ce face, 
ori eu așa am fost mereu: 
am mers până la capăt. 

(Va urma)