Mă simt înfrânt, 
dar nimic din spiritul meu 
nu acceptă finalul. 

Dacă moartea ar fi ca un somn, 
acum, pe seară, 
mi-aș ordona lucrurile
și m-aș întinde pe țărm, să mor. 

Zbaterea în sine,
de a depăși problemele,
ea însăși este un chin.

Îmi fuge gândul în vremea trecută,
pentru comparații:
eram atât de lipsit de arme! 
Astăzi, nimic (din ce mă solicita) 
nu mai are vibrație.
A pierit scânteia care mă aprindea,
precum și memoria dificultăților.

Oare ce era atât de important,
încât nici umbra faptului nu a mai rămas?

Am mai fost descumpănit,
însă nu aveam vârsta la care să pot spune
că am viețuit ceva pe suprafața pământului
și aș putea, discret, s-o întind.
„Voluptatea morții neîndurătoare”
are de unde veni. 
 

Cum am fi petrecut clipa de față, Luminem? 
Aș fi declamat la infinit, pentru sufletul tău... 
Uneori, 
m-ai fi stopat cu un dulce sărut. 
O, de-a pururi, casa ne-ar fi fost rai. 

Nu m-aș fi depărtat, niciodată, de tine,
fiindcă aș fi devenit gelos pe singurătatea ta,
fie și numai de o secundă. 
Aș fi gonit și porumbelul intrat pe fereastră, 
dar tu, cu blândețe, m-ai fi oprit:
-Îl auzi uguind? 

Pițigoiul ne-ar fi fost ceas deșteptător,
din piersicul înflorit. 
Privighetoarea, din ulm, ne cânta. 
În papuci de mătase,
îngerii ne-ar fi umblat, ușor, prin odaie. 
Focul din aripi l-am fi strâns în palme,
ca pe floare. 
Pe seară, am fi râs de fețele noastre, 
luminate de pâlpâirile stelare. 

O, Luminem, 
inima îmi este pustiită de chin.