Întind mâinile în aer
și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob,
de unde ai fi privit în acel moment,
m-ai fi văzut pe mine, atașat discului solar
și atâta umbră, de la mine,
s-ar fi extins peste câmpuri
și peste șaua unui cal năzdrăvan.
Ca un Făt-Frumos aș fi aterizat în odaia ta,
cu bucăți de soare, pentru tine, în dar,
ca bijuterii fundamentale.
Aș fi revenit pe planetă,
cu un atribut de a privi, ca soarele
peste o seamă de lucruri,
a căror slabă vibrație se deplasa pe caldarâm ca melcul
și m-aș fi rostogolit în geamul tău,
în fiecare seară,
ca o mână de raze,
pe când m-aș fi aflat cu treabă, nu departe.

Ies țăranii să măsoare din privire
pământul pe care îl au de lucrat.
Ca pe ram, pe inima lor s-a așezat pasărea
și a cântat.
Țăranii mergeau, în ritmul interior, peste coline,
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat,
cum rămâne o linie
pe copertă, de la șifonare.

Pe cărările din lan,
merge luna în baston,
întrebată de gospodar:
-Nu ai obosit?
Nu te-ai săturat să privești porumbul copt,
care așteaptă mâinile culegătorului
să-l scoată din păpușoi,
mâine, începând cu zorile,
până în seară?

Printre noi, zboară zeci de păsări…
Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.
Ar fi fost culmea să cad iar din zbor
în brațele cui nu am vrut să stau.
Păsările fără minte au dus prea departe
coșul de nuiele,
în care am visat ca un pui,
depărtându-mă prea mult de sinele meu,
în care s-au însăilat melancoliile
întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.
În coșul, încrustat cu modele solare,
lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,
am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.
Când au văzut
că apucaseră să poarte în gheare lăcașul
unui exponent al altei specii,
păsările au dat drumul coșului,
înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,
vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.
Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea
și, astfel, m-am salvat de la destrămare –
am reconstituit pe cer strălucirea zborului.
„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,
când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –
a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase
și pe care l-au aflat din murmurul meu.

Trag o fugă
să-i scap pe lăutari de la extazul peste limită,
..

Pe umeri, m-a agățat o tipă necunoscută,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am strigat mai tare decât zarva muzicală.
Atunci, dansul a încetat
și lăutarii, eliberați de tensiune, au primit ropotele
mulțimii masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Deci, de spaimele unui dezastru am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le zboară într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile transpirate.
Nu mai au timp să le repună în buzunarul de la piept,
ritmul îi solicită, tot mai intens!
și batistele rămân în sufluri, pe clape.

-1929? se aude glasul mirat al femeii, care cerceta actul din fața ei, înmânat de atletul stradal de adineauri (total ridicol această tentativă de țăran! Voia cu orice preț să ajungă anterior mie – mă văzuse, al naibii! cu plicurile și s-a gândit el, în capu-i chel de sub șapcă, să mi-o ia înainte. Unde se va fi grăbit în halul acesta? La vârsta lui, era pensionar, deși cunosc foști colegi de școală de-ai mei care au ieșit deja la pensie, de la vreo 47 de ani. Halal stat!).

-Da, îi răspunde acest bărbat vânjos, cu o mână cât lopata de lată – o așezase pe marginea ghișeului. Tata are 95 de ani, dar el sapă toată grădina.

-Nu am mai văzut, în ultima vreme, niciun act (la cartea de identitate se referea) cu anul 1929! confirmă femeia, care, între timp, se ridicase de pe scaun, îndreptându-se spre nu știu ce… Aveți împuternicire? i se adresează concurentului de la Survivor.

De unde să dețină? Omul avea o singură preocupare: să dea iama în poștă!

-Atunci, completați aici – îl îndeamnă funcționara la ilegalitate: Să știți că mai durează la dânsul! are grijă să-mi pună și mie în vedere.

Al naibii om! Nici când a înțeles că mă grăbesc nu s-a dat la o parte, pentru a-și completa foaia și să mă fi lăsat înaintea lui, că la mine poate ar fi durat mai puțin. Doar alergase cu capul sub el pe stradă, cum să fie gentil? Știe el asta?

Am părăsit poșta. Pe stradă, în loc să mă fi gândit la ceva plăcut, încercam să devin un creștin bun: lasă-l, mă! îmi ziceam, că nu e de vină el, ci planificarea muncii la acest birou: Poșta română strică! Din patru ghișee, numai unul e pentru serviciile cu noi, clienții?

Pe de altă parte, mi se lipise de gând poza stranie a funcționarei: pantaloni cu figuri geometrice, păr roșcat și ușor înfoiat, precum și o față aproape acră, de Aglae Tulea.

Ieri, după multă vreme, am trecut pragul unui oficiu poștal, pentru a expedia un pachet.

Am parcat mașina ceva mai departe și am mers pe jos. La semafor, am observat, în dreapta, un bătrân care se dădea tânăr: era scurt și îndesat, purta șapcă muncitorească, ras în cap, îmbrăcat în haină de piele neagră – deținea un set de facturi și de alte hârtii în mână. S-a uitat la mine (care aveam, la rându-mi, un plic mare în brațe etc.). După ce a apărut culoarea verde (a semaforului), dându-și seama că am același drum cu el, a tulit-o de lângă mine. Am grăbit și eu pasul, dar am fi fost amândoi ridicoli dacă am fi făcut întrecere sportivă (de atletism) pe stradă, așa că l-am lăsat numai pe el să asude în probă.

Cu toate acestea, numai cu vreo patru pași a ajuns înaintea mea și a deschis ușa cu sete.

Înăuntrul poștei noastre naționale, erau patru ghișee, la care lucrau patru doamne, plus încă una, dirigintele de poștă, care, întoarsă cu spatele, buchisea de zor la ceva de-ale ei.

Bătrânul ridicol mai să bage capul cu tot cu șapcă într-un ghișeu, dar doamna de acolo, care cu siguranță avea probleme de comunicare – am crezut-o mută – i-a indicat prin semne ghișeul al doilea, spre care eram eu orientat și am și întrebat, destul de tare (față de șoptirea femeii), dacă într-adevăr pot trimite un colet; incinta părea a fi nu a unui oficiu poștal, ci, mai degrabă, o navă extraterestră eșuată, cu piloți care nu știu să vorbească nicio limbă pământeană.

(Va urma)

Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.

În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.

Ankhesenamon a fost o regină egipteană din perioada dinastiei a XVIII-a a Egiptului antic. Ea s-a născut în jurul anului 1348 î.Hr. și a trăit în timpul domniei faraonului Akhenaton, tatăl ei. Ankhesenamon este cunoscută în special pentru relația ei familială complexă și pentru evenimentele istorice care au avut loc în timpul vieții sale. Prințesa Ankhesenamon a fost inițial logodită cu unul dintre frații ei, Tutankhaton, care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Tutankhamon după ce a devenit faraon. După moartea lui Akhenaton, Tutankhamon a devenit conducătorul Egiptului, iar Ankhesenamon a devenit regină. Cea mai cunoscută imagine a cuplului regal este statuia lor funerară, în care Ankhesenamon stă alături de soțul ei. După moartea lui Tutankhamon (în jurul anului 1323 a. Chr., Ankhesanamon a fost implicată într-o serie de evenimente neclare și enigmatice. Se pare că a încercat mariajul cu alt faraon, Ay, care a devenit succesorul lui Tutankhamon. Într-o asemenea femeie cu o personalitate excepțională, se dedublează protagonista cărții, în care noi intuim pe autoare (datorită preocupărilor în domeniul spiritualității).  

Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice avute în acele etape revăzute: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi.    

Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector interesat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi,

dotați cu vedere optimă,

o surprind agitată în cuier,

în care se mai zbat haine de-ale vreunui angel.

Of, cobor în mine și mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri!

Aveam nevoie de progres în viață

și nimeni din afară

nu avea cum să ni-l dea.

Nu întrevedeam, duși de probleme,

acele idei încercând să ne salte între stele.

Vulcanul,

simțindu-ne reci,

sufla, înspre noi, jar.

Spațiul dintre mâinile noastre,

înghețate în tatonări,

se tot dilata

și nu aveam îndrăzneala de a ni le atinge

ori de a ne mișca.

În sufletul nostru, mai adânc

trebuia căutată simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Legat, câinele urăște mingea liberă, lovită cu piciorul.
Totuși, mingea are limite în mișcare,
instaurate de stilul în care am șutat,
fiindcă ajunge acolo unde, poate, nu ar vrea să stea
și din ce energie, a cui, să o mai ia la fugă?
Stă pironită locului…