Severin, aprilie 2024: Hipermarketul nonstop

Lângă hotel, la parter, funcționează un hipermarket nonstop.

Totdeauna am fost fascinat de acest contrast – să poți avea legătură cu un punct viu, care, in fiecare moment, când toată planeta doarme (sau cel puțin așa cred eu, vârât în pilotă, până la gât), susține același tip de activitate. Ai o siguranță…

Într-o noapte, am descoperit că am rămas fără apă plată. Atât de sete îmi era, încât aș fi băut Dunărea toată, fără maluri, de la primul, până la ultimul val; a doua zi, m-ar fi căutat barcagii să le înapoiez fluviul, iar eu m-aș fi tocmit pentru fiecare strop de apă returnat.
Cu o asemenea sete, am coborât (cu liftul) la magazin.

Vânzătoarele tot nu se regăseau la casă: aveau mereu marfă de mutat la raft. Energia lor atenua ideea că mi-am afectat somnul, dar pe care, in curând, aveam să-l reiau (și cu setea potolită), ca pe un bagaj, printre spusele de la tv., ale doctorului Dulcan, despre credință: vizitase mormântul sfânt, în noaptea de Paști , când se ia lumină.

Am colindat pe cărările odihnei nocturne, până dimineața la opt, când m-am săltat din pat, pentru o incursiune la sârbi.

Visul (Variantă)

Tot scriind despre Diogene, 
m-am identificat, fără să-mi dau seama,
cu niște probleme prin care a trecut marele filosof.

Acum vreo trei nopți,
am visat că eram prins de pirați. Da' stai,
că în viziunea aceasta,
mai întâi îi arătasem unui negustor o carpetă (seamănă cu un covor persan, da' avea țesută harta unei țări europene).
Îl întreb pe negustor: „La cât o evaluezi, boss?".
Și el, hotărât, zice: „La trei mii de euro!".
Bine, îi replic, dar n-am apucat să mă bucur prea mult,
că pirații, care tocmai se perindau prin talciocul oniric,
mă auziră și mă urmăriră pe vaporul unde începeam să navighez
spre țara de pe carpetă.
Ăștia mă interoghează direct: „Cine te însoțește?".
Și eu le răspund: „Diogene, boss!" și deodată, schimbă foaia.
Nu știu cum ar fi continuat,
pentru că telefonul îmi zbârnâia lângă ureche.
Eram sunat de L. F., care mă întreba
dacă mai sunt fan Balzac: „Am văzut, la un anticariat, Moș Goriot – copertă groasă, beton – și m-am gândit să ți-o dăruiesc, de Sf. Nicolae”.

Cât a durat, acest vis m-a apropiat de personalitatea unui om (excepțional) care a trăit acum două milenii și jumătate.
Evaluarea carpetei bej m-a dus cu gândul la mercantilismul specific protagoniștilor din Așii amanetului, program tv.

VISUL (DE NOAPTE, AVUT, ÎNSĂ, ÎN PLINĂ ZI)

Tot scriind despre Diogene, 
m-am identificat, în subconștient,
cu unele probleme întâmpinate de marele filosof.
Astfel, în urmă cu vreo trei nopți,
am visat că am fost prins de pirați,
după ce, anterior, tot în vis,
arătasem unui negustor o carpetă
(asemănătoare unui covor persan)
care avea țesută harta unei țări europene:
La cât o evaluezi? l-am întrebat pe negustorul din vis.
-La trei mii de euro! – a fost răspunsul, rostit ferm, tare,
astfel încât, în talciocul oniric,
am fost auzit de către pirații care m-au urmărit
și pe vaporul pe care începusem să navighez
spre țara desemnată pe carpetă.
-Cine te însoțește? – m-au interogat pirații.
-Diogene! le-am răspuns, fapt care le-a schimbat atitudinea.
Nu am mai avut parte de continuare,
întrucât telefonul zbârnâia lângă mine – eram sunat de L. F.,
care, la rându-i, m-a întrebat dacă mai sunt fan Balzac:
„Am văzut, la un anticariat, Moș Goriot – copertă groasă, rezistentă etc.
și m-am gândit să ți-o dăruiesc, de Sf. Nicolae.

Atât cât a durat, visul m-a apropiat de personalitatea unui om (excepțional)
care a trăit acum două milenii și jumătate,
iar evaluarea carpetei bej, de spiritul mercantil al protagoniștilor
programului Așii amanetului, program tv.

Infernul (Variantă)

Unele suflete îmi strigau să plec, 
fiindcă prezența mea
le aprindea mai tare decât jarul de la cărbuni.

Altele m-au chemat:
„Rămâi cu noi să ne aducem aminte
de căldura casei, din viețile trecute!
Lumina ta rece
ne umple de o amintire străină dogorii".

Deasupra fiecărei umbre, am văzut sfori,
care o țineau prinsă ori o coordonau lent.
Rugăciunile celor vii semnalau un exil
în balonul Purgatoriului, o șansă de salvare:
„O, încă mai este speranță, încă mai este,
dar nu și pentru noi!" răspundeau
vocile celor în mantii de aur,
a căror căptușeală de plumb
împovăra atât de mult comunicarea,
încât vorbele lor nu se mai înălțau.

În lumea de dincolo, abstractul moralității
devine materie, dialogul nu mai are coduri:
„Nu, mi s-a răspuns citindu-mi gândul,
ai doar senzorialitatea specifică la ceea ce nu te caracterizează".
„Ah! am exclamat eu, asemenea unui Evrika!
acolo unde conversez, mă potrivesc cu firea și faptele".

Ecoul acestui truism mi-a readus claritatea:
în jurul meu, o mulțime de halate albe,
de care am tras, convins că sub ele
regăsesc vorbe grele de plumb.

La granița cu lumea de apoi,
unde poți să-l iei pe Leonardo da Vinci în avion,
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor,
dintr-un viitor ce-i împingea în dezastru,
spre un trecut luminos.

Am văzut marea trecere a oamenilor,
din umbra prezentului în luminile trecutului
și în acel vis am înțeles suferințele
și toate speranțele răscumpărării lor.

Domenii ale lumii de apoi. Infernul

M-am trezit pe scena unui amfiteatru... 
Cei din primele rânduri erau atât de arși,
încât strigătul disperat le era cenușă:
mi-au sugerat să plec mai grabnic,
pentru că îi aprind cu prezența mea acolo
mai mult decât jarul de la cărbunii de sub ei.
Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau:
Mai rămâi aici să ne amintim de spațiul casnic din fosta viață!
Lumina prezenței tale,
de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală,
este rece și atenuează dogoarea.
Deasupra fiecărei tenebre,
observam sfori care o blocau sau o coordonau lent,
separat de celelalte,
în afara amfiteatrului.
Exilul abia așteptat (în balonul Purgatoriului)
avea cauză în rugăciunile celor vii.
În sfârșit, mai este o șansă!
Mai este, mai este, dar nu și pentru noi!
Vocile răspunzând ideii mele aparțineau
unor suflete îmbrăcate în manta de aur.
M-am dus extaziat să le vorbesc.
Căptușeala de plumb – am observat în apropiere –
le împovăra la propriu atât de mult comunicarea,
încât vorbele înseși nu mai plecau în plutire.
În lumea de apoi,
abstractul trăsăturii morale se materializează.
Dialogul nu mai are nevoie de cod.
Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul,
ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează.
A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika!
acolo unde conversez, mă încadrez cu firea și specificul faptelor.
În ecoul truismului respectiv,
mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe
de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb.

La granița cu lumea de apoi,
acolo unde există posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion,
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor,
dintr-un viitor care-i împingea în dezastru,
înspre un trecut luminos.

Retorică (Variantă)

La scrierea Sfintei Scripturi,
te-ai prezentat în fața cortului lui Moise?
Ce veșmânt purtai, de foc sau de apă?
Te priveau oamenii locului
sau doar profetul putea să te vadă?
Urmele pașilor tăi au fost șterse de apă,
ca visul de pe pergament? Le-a acoperit
vreo ființă muritoare cu sandala?

Câți boi ai pus în jug la carul Tău?
Au spart roțile vreo stea, în drumul glorios?
Ai ales destinația după vreun instrument
sau porumbelul folosit la potop
Ți-a arătat calea?

O, mă macin ca piatra
pe care a călcat adineauri un rob.
Neputința acestuia de a fi ce vrea
e mai adâncă decât marea.

Retorică

La tocmirea Sfintei Scripturi, 
ai venit in fața cortului lui Moise?
Ce strai aveai, de foc sau de apă?
Se uitau la tine oamenii locului
sau nu putea decât profetul să te vadă?
Urma pașilor tăi a fost ștearsă de apă,
ca visul de pe coală? Ți-a acoperit-o
vreun muritor cu a lui sandală?

Câți boi ai pus în jug la carul Tău?
Roțile au spart vreo stea, în drumul Tău fălos?
Ai setat destinația după vreun GPS
sau porumbelul, folosit la potop,
Ți-a arătat calea?

O, mă macin ca piatra
pe care a călcat adineauri un rob.
Neputința acestuia (de a fi ce vrea)
e mai adâncă decât marea.


Mărturie

Nici îngerii n-au înțeles ce însemni, 
le-a fost mai simplu să declare sacerdoților
că ești un moșneag proptit în baston,
așteptând să treacă ziua,
la poartă, pe bancă.
Seamănul nostru, oricare va fi fost,
cu partea-i de vis din alcătuire
- cea de lut îl tot trage înspre târâșul
inspirat de șarpele din cosmos -
a nădăjduit spre Tine, ca înspre un frate mai mare,
deși nu i-a fost deloc ușor,
dar Ți-a văzut Fiul, pe Iisus, pe cruce,
amenințat de vulturul care și pe Prometeu l-a ros, de la ficat,
spre inima cu milă pentru fiara bătrână, om:
și a fixat o scară în suflet, spre cer,
diferită de Turnul Babel,
care în talpă îți era piron; cu fiecare închinare,
întărită cu post,
urca o treaptă spre istoria fără ani,
care „Paradis” s-a numit.
Adam și Eva prin iarba verde au hălăduit,
nevăzând uscăciune,
nici pe șarpele adormit într-un somn fals,
în cine știe ce genune
(șarpele-și arunca aiurea veninul
care tocea bucăți din paradis,
lăsând cratere în urmă, pe sub burtă).
Te-ai arătat în istorii,
cu o falcă în cer și alta în pământ,
supărat pe oameni -
o spune Sfântul Anton,
care a reparat paradisul stingher,
cu propria eroziune a genunchilor,
împinși în podea, pentru îndelungi rugăciuni,
de ceasuri întregi - îngerii i se adunau în spate,
ca un șir de raze întruchipate.

Poeme apărute în cel mai recent număr al revistei „România literară”: Cetatea lui Dumnezeu și Bogăție


Cetatea lui Dumnezeu


Dumnezeu a avut grijă,
de la început,
să adăpostească bunurile care-l bucură pe El,
într-o cetate, căreia i-a pus sigiliu viu la poartă - vocea Lui,
care, in fața hoțului, rostea să stea deoparte,
pentru că nu are voie, decât prin credință,
să pătrundă acolo, dar, vai! când am încercat și eu,
după îndelungi rugăciuni și post,
mi-a pus un străjer mâna în piept: I-auzi, că nu am voie!
Un rând în plus la rugăciuni îmi mai trebuia...
Nu m-am mai întors în colibă, mi-a fost greu.
Am preferat să pătrund prin vicleșug, precum Ulysses.
-Hei, Tu, Dumnezeu! Mă retrag de îndată...
Am mințit,
fără să fi știut că vorbele mă vor da îndărăt mulți pași,
față de poarta mirajului stelar.
M-am trezit, împins de-o forță mută, într-un gol întunecat,
dar în minte, aveam strălucirea cetății de care m-am depărtat.
Minciuna pe care o rostisem instantaneu
(fiind spontană, nu recunosc să-mi fi aparținut),
după imboldul căpătat, în urma stopării brutale,
mi-a dat brânci într-un loc fără soare - bănuiam
că nu aveam să mai văd răsăritul,
dar am socotit că sunt în vecinătatea apusului cald de vară,
lângă templu... M-am încurajat!
O sclipire de înger în cosmosul unde păream a fi - aripa
i-a strălucit cât o albină –
mi-a adus aminte de ceea ce mai aspiram să obțin: aur!
Ori, să-mi fie iertat,
râvna aceasta era înspre un păcat, al lăcomiei,
de aceea m-am trezit propulsat la o distanță mai mare decât m-aș fi așteptat
față de cetatea lui Dumnezeu, de care mă apropiasem, întrucâtva.

Și-am luat-o de la capăt...
Mi-am cerut traiul obișnuit înapoi și mi-a fost dat,
cum muncitorilor, masa, de către omul care i-a angajat.
Prin sărutarea icoanelor, am început să mă ridic.
Între timp,
cât a durat să mă adun,
mai furam cu ochii lumina, pe înserat,
din geamul caselor de la drum,
am purtat trofee în suflet,
precum umbra femeii trecând prin fața lumânării.
Când iar m-am prezentat la cetatea cu daruri,
mi s-a reproșat că am fost tentat să mor din dragoste,
de-a dreptul.





Bogăție


Am strâns toate imaginile de pe lângă mine, în creier,
ca într-o cutie,
astfel încât nici măcar un strop din câte poate oglinda reflecta
nu mai am energia de a-l susține în inimă
și-n ochii mei atotcuprinzători,
însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea,
care lucește în ființă mai puternic decât soarele
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie...

Înzorzonat de lacăte și chei,
ai mai umblat, Doamne, prin zare, ca Făt-Frumos.
Când te gândeai la ce simți despre lume,
întorcându-ți privirea spre Tine,
spre miezul de energie care te ține viu în timp,
de la Facere încoace,
am mers la vrăjitoare,
pentru a descânta acele chei - să-ti cadă în nisipul fierbinte
al deșertului
(prin care ți-ai trimis cândva
și fiul să dea răspuns la toate ispitele). Te mai odihnești, uneori,
legând cămila de răcoarea oazei, ca un beduin.
De-ar fi reușit descântecul,
ai fi rămas deschis încercărilor mele
de a te cunoaște pe Tine,
cel care pe Adam l-ai plămădit,
cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.


Ziua de astăzi (Variantă)

La răsăritul primei luminări,
am pornit către oraș.

În trunchiul copacilor, se aud sevele...
Dintr-un astfel de vuiet,
floarea caișilor și-a arătat frumusețea.
Și cea a corcodușilor!

Inima mea rămâne
în întuneric,
ca o oglindă
care nu a mai reflectat
chipuri senine.

La suprafață,
sunt ușor,
dar înăuntru, încărcat
de rana orgoliului...

„Viața merge înainte!" -
un moto nezdruncinat
de nicio zi a prăbușirii lumii,
pe drumul timpului.