Unde-i lumea din peliculă, frumusețea femeilor, tăcerea din fotolii ori intriga? Degetele zărite pe biletul de amor, părul acesta pieptănat, hainele elegante, suflarea și energia protagoniștilor?
Cât au îndurat în viață? Cât s-au bucurat? Ce au văzut ochii lor, pe cine au îmbrățișat după ce filmul s-a încheiat și cortina a căzut peste spectacolul mut?
Se cunosc locurile pe unde le putrezesc oasele?
Obiectele din peisaj, camerele de filmat — se mai știe ceva despre ele?
Copiii aceia, ținuți de mână de bătrâna doică, într-o secvență cu doi acordeoniști mimând un cântec în căruță — cum își vor fi petrecut viața?
Dacă ar fi știut că anii îi vor face neputincioși și îi vor apropia de groapă, poate că nu s-ar fi dat niciodată jos din film și nu ar fi schimbat voioșia pe tristețea bătrâneții.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”