Volumul semnat de Cassian Maria Spiridon, intitulat sugestiv Rugul ce nu se mistuie (Editura Timpul, Iași, 2022), valorifică o metaforă de sorginte biblică pentru a desemna perenitatea unei vocații nestinse. Titlul, simbol al imortalității pasiunii creatoare, circumscrie devotamentul necondiționat față de fenomenul literar și, cu precădere, față de arta poetică, văzută ca un nucleu spiritual care supraviețuiește trecerii timpului fără a-și epuiza forța de iradiere.

Capitolul inaugural se constituie, în fapt, într-o veritabilă micromonografie dedicată publicației „Poezia”, proiect editorial de anvergură fondat de Cassian Maria Spiridon în pragul ultimei decade a secolului trecut. Autorul reconstituie geneza și parcursul acestei reviste, subliniind rolul acesteia în peisajul literar postdecembrist și efortul de cristalizare a unei noi direcții în estetica lirică a vremii: „Ca program și direcție, revista își propune cu prioritate
afirmarea poeziei naționale actuale, dar și a celei universale – se înțelege, în haină românească; aici vor fi prezente eseuri și articole privind creația în general, va fi pusă în discuție condiția artistului și câte altele. În fascicula critică vor fi panoramate, pe cât posibil, aparițiile editoriale în domeniu. Frecvența de apariție ține cont de succesiunea anotimpurilor. În măsura în care se va impune și mijloacele financiare vor permite se va putea trece de la patru la douăsprezece numere pe an. Fiecare apariție, în partea teoretică, își propune discutarea unor teme mai generale: Poezie și Metafizică, Poezie și Dragoste, Poezie și Transcendență, Poezie și Filosofie, Poezie și Dumnezeu, Poezie și Magie, Poezie și Muzică, Poezie și Suferință ș.a.m.d. Am început cu Poezie și Metafizică și vom continua în ordinea propusă. Deschisă tuturor celor care mărturisesc întru Poezie, singura grila fiind cea axiologică, așteptăm pe adresa redacției
colaborări din orice colț al țării, inclusiv Nordul Bucovinei și Basarabia, dar și din diaspora românească” (Revista „Poezia” în o sută de anotimpuri).

Cel de-al doilea capitol, intitulat Un dar al lacrimilor, propune o incursiune hermeneutică în universul unor capodopere universale structurate în jurul temei centrale a suferinței. Cassian Maria Spiridon investighează acele stări limită ale ființei care converg spre descărcarea cathartică a lacrimii, privită ca o manifestare a durerii metafizice. Punctul de plecare al acestui demers analitic îl constituie Epopeea lui Ghilgameș, interpretată prin prisma tragismului condiției umane. Autorul își focalizează atenția asupra episodului de o intensitate dramatică remarcabilă în care eroul sumerian solicită eliberarea lui Enkidu din tenebrele Infernului. Această tentativă devine, în viziunea criticului, arhetipul luptei omului împotriva finitudinii și izvorul primei mari deplângeri din istoria literaturii: „Catharsisul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne despart de patimi, de nivela acaparatoare a contingentului. Epopeea lui Ghilgameș, creată cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice, în Mesopotamia, țara dintre Tigru și Eufrat, mai veche decât Biblia, narează vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, regele legendar al Urukului. De multe lacrimi și suferințe are parte eroul nostru odată cu moartea prietenului de nedespărțit Enkidu”. Destinul poetului latin Ovidiu este, de asemenea, abordat succint, fiind evidențiată perioada exilului său la Pontul Euxin. Din această experiență a alienării și a nostalgiei față de metropola romană, au rezultat Tristele și Ponticele, opere fundamentale ale genului epistolar, care sublimează suferința îndepărtării în coordonate estetice de o deosebită valoare.

În capitolul eponim, care fundamentează tema centrală: inspirația ca un foc nestins, trecerea de la definițiile Antichității la nuanțele metaforice moderne este facilitată de conceptul bachelardian de imaginație materială. Prin invocarea complexului lui Prometeu, autorul subliniază că tranziția de la focul filosofic (ca element constitutiv al cosmosului) la focul poetic (ca substanță a metaforei) presupune o interiorizare a experienței arderii. Această traiectorie, care pornește de la intuițiile lui Thales și Aristotel, atinge maturitatea hermeneutică prin Gilbert Durand, care reîncadrează focul într-o structură complexă a imaginarului simbolic, definindu-l drept „un agent al purificării și al regenerării spirituale”. 

Cassian Maria Spiridon utilizează această structură bachelardiană pentru a explica impulsul intelectual de a cunoaște. Bachelard definește acest complex ca fiind „dorința de a ști la fel de mult ca dascălii noștri, de a ști mai mult decât ei”. În context literar, acesta se traduce prin efortul poetului de a stăpâni focul creației. Dacă la presocratici, focul este substanța primordială care transformă totul, prin lentila lui Bachelard și ulterior a lui Gilbert Durand, acesta devine un simbol dual: este atât forța vitală (căldura), cât și spectacolul morții (incendiul). Capitolul se închide cu sinteza lui Gilbert Durand, filosof care sistematizează „regimurile diurn și nocturn” ale imaginii. Focul este astfel plasat de către Cassian Maria Spiridon în centrul antropologiei simbolice, fiind elementul care mediază între spirit și materie: „Cucerirea focului a fost și rămâne esențial în separarea definitivă a omului de animal, iar meditația asupra focului, a flăcărilor care dansează în vatră a deschis calea spiritualizării, a devenirii și cunoașterii prin descoperirea poeziei și științei, dorința cunoașterii, revelată prin meditația în fața focului însoțind dorința de a iubi. Este o admirație care vine din primordii, din vremea când focul, odată descoperit, ne era în permanență însoțitor, ziua și noaptea, mai ales în regimul nocturn în care ne asigura lumină și căldură, jocul infinit al flăcărilor care ne fascina / ne fascinează până la hipnoză”.

Orice exegeză dedicată fenomenului poetic este incompletă în absența unei analize a conceptului de muză, instanță tutelară care constituie principiul generator și forța motrice a întregii lirici. În capitolul Muza, făuritoarea înțelepciunii, Cassian Maria Spiridon subliniază ideea că o incursiune în universul liric nu poate eluda figura muzei, aceasta fiind receptată ca elementul primordial care amorsează procesul creativ. Aparatul critic și documentar (la care apelează autorul) se remarcă printr-o vastă deschidere eclectică (de la reflecțiile filosofice ale lui Socrate, Platon și Aristotel, până la perspectivele lui Menken). Această genealogie a ideilor este completată și de exegeza textelor biblice din Noul Testament, stabilind astfel un dialog interdisciplinar între canonul Antichității și fundamentul spiritual creștin: „În Dicționar al Noului Testament, realizat de preotul Ioan Mircea (Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1995), prin virtute se înțelege: puterea de a realiza binele, în toate formele dorite și poruncite de Dumnezeu. Virtutea creștină, ca expresie a atitudinii interioare, este roada harului, a credinței, a dragostei și a nădejdii creștine, izvorâte din Dumnezeu prin Hristos și lucrarea Duhului Sfânt. De aceea virtuțile sunt socotite roade ale Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Sfântul Pavel vorbește despre toate faptele bune, în general, spunând: Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă (în Domnul), la acestea să vă fie gândul (Filip. 4, 81)”.  

În concluzie, lucrarea lui Cassian Maria Spiridon se constituie într-un demers intelectual remarcabil, unde numeroasele digresiuni analitice acționează ca veritabile reflexii incisive care iluminează nucleul tematic de bază. Dinamismul parcursului ideatic, susținut de o vastă erudiție, transformă volumul într-un spațiu al iradierii critice, în care fiecare incursiune teoretică adiacentă contribuie la rafinarea și consolidarea tezei fundamentale.  

Volumul Eminescu – ziarist politic (Editura Hoffman, Caracal, 2022), semnat de Cassian Maria Spiridon, se constituie într-o exegeză necesară, fundamentată pe observația că dimensiunea politică deține o pondere covârșitoare în corpusul publicistic eminescian. În viziunea autorului, paginile dedicate fenomenului politic eclipsează, prin amploare și densitate, abordările vizând cultura, religia sau instituția învățământului. Motivația acestui demers critic rezidă în analogia frapantă dintre efervescența epocii poetului și tribulațiile prezentului. Perioada activității lui Eminescu este definită ca o etapă de transformări structurale, marcată de efortul de modernizare a tânărului stat de la gurile Dunării, de obținerea Independenței și de instaurarea demnității regale. Totodată, autorul evidențiază patologia acelei democrații incipiente, încă lipsite de stabilitate: coliziunea ideologică (lupta acerbă și adesea lipsită de scrupule între facțiunile politice), precaritatea instituțională (fenomenul corupției generalizate și adoptarea mimetică a unor forme legislative apusene, în absența unei adaptări organice la specificul național) și instabilitatea sistemică (o epocă „neajezată” care, prin similitudini frapante, oglindește neliniștile și carențele realității noastre imediate).

​            Gruparea capitolelor oferă cititorului o imagine clară asupra modului în care Cassian Maria Spiridon acoperă întregul spectru al publicisticii eminesciene: I. Identitate națională și geopolitică. Această secțiune grupează analizele referitoare la spațiul românesc și contextul european de la finele secolului al XIX-lea: Românism și naționalism la Eminescu; Cultură și națiune în viziunea poetului; Eminescu și provinciile istorice: perspective asupra Transilvaniei, Bucovinei, Dobrogei și României de Est; Chestiunea Dunării, privită ca o problematică de interes european. II. Gândirea Politică și Doctrina Conservatoare. Autorul explorează fundamentele ideologice și raportul lui Eminescu cu instituțiile statului: Un conservator liberal; Politica parlamentului; Monarhia constituțională ca pilon de stabilitate; Eminescu și telegramele Havas: Un studiu asupra comunicării și informării politice. III. Problematici Sociale și Economice. Studiile se apleacă asupra viziunii pragmatice a jurnalistului politic în raport cu realitățile epocii: Chestiunea țărănească și viziunile economice ale publicistului; Raportul dintre muncă și doctrinele socialiste; Religia în spațiul public: Reperele spirituale din paginile „Timpului”. IV. Activitatea Administrativă și Pedagogică – Revizorul școlar Eminescu Mihai.  

În capitolul de deschidere, Cassian Maria Spiridon zăbovește asupra activității redacționale a lui Eminescu. Din paginile studiului reiese portretul unui trudnic al condeiului care, sub presiunea constantă a fluxului informațional asigurat de agenția Havas, își exercită funcția de redactor principal al publicației conservatoare „Timpul” cu un simț al datoriei de o rară acuitate.

Deși suprasolicitarea editorială îi submina progresiv vitalitatea, poetul a menținut o distincție netă între palierele activității sale: nu a subordonat creația estetică imperativelor politice și nici nu a instrumentalizat politicul în scopuri literare. Spre deosebire de angajarea directă a lui Alecsandri, Eminescu și-a pus condeiul de jurnalist exclusiv în serviciul interesului național și al momentului istoric traversat de tânărul stat român. În contextul culturii române, opera politică a poetului constituie singura mărturie autentică a unei doctrine conservatoare închegate. Aceasta se fundamentează pe reperele perene ale trecutului: credința în unitatea de neam și în divinitate, dreptul inalienabil al românilor la unitate statală, lupta neînduplecată împotriva corupției, flagel a cărui persistență istorică creează punți de o dureroasă actualitate între epoca lui și prezent. Articolele care formează corpusul gândirii sale politice și filosofice dezvăluie contradicțiile unei țări vlăguite de Războiul de Independență, marcată de trauma cedării Basarabiei către aliații ruși. Din aceste pagini reiese, cu o claritate indubitabilă, opoziția fermă a lui Eminescu față de ideologia socialistă, dublată de un respect profund pentru instituția Monarhiei Constituționale. Această asiduă trudă publicistică a pretins însă un sacrificiu imens. Proiectele literare vaste, schițate în perioada ieșeană, au rămas neîmplinite la București, sub povara unei activități redacționale epuizante. Mărturia propriei sale corespondențe confirmă starea de suprasolicitare care i-a mistuit timpul și forțele creatoare: „Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc” (Eminescu și telegramele Havas). Este, în viziunea lui Cassian Maria Spiridon, imaginea sacrificiului suprem: artistul care își jertfește timpul destinat operei perene pentru a deveni conștiința trează și neînduplecată a unei epoci aflate sub semnul marilor prefaceri: „Tot la ziar l-a găsit boala și nu l-a mai lăsat întreg, nici în perioadele rare și scurte de luciditate, doar moartea l-a eliberat de oboseală și apăsătoarele sale deziluzii”.

În paginile ziarului „Timpul”, Mihai Eminescu sancționează cu vehemență distanța ontologică dintre „bonjuriștii” școliți în efervescența Luteției și realitatea trudnică a tălpii țării. Munca istovitoare a țăranului din Ialomița devine, în viziunea lui, unitatea de măsură a rezistenței naționale, în opoziție cu fragilitatea fizică și morală a unei clase politice mimetice.

Analiza lui Cassian Maria Spiridon evidențiază diagnosticul sever pe care Mihai Eminescu îl pune societății românești de la finele secolului al XIX-lea, o epocă marcată de un profund dezechilibru între fondul material și cel spiritual. Precaritatea economică este dublată de o criză morală acută, generată de ignorarea funcțiilor educative ale instituțiilor fundamentale: școala, biserica și aparatul de stat. În viziunea poetului, acest mimetism structural a transformat o țară cu potențial de dezvoltare organică într-o „Americă dunăreană”, un spațiu al hibridării unde morbiditatea atinge toate straturile vieții publice. O pondere semnificativă în studiul de față o deține examinarea proiectului de reformă a legii tocmelilor agricole. Eminescu observă cu acuitate antagonismul dintre capital și forța de muncă (pe care o numește sugestiv „brațe”), însă nuanțează această luptă în contextul unui stat preponderent agricol. Pentru publicist, conflictul major nu se rezumă la cel dintre proprietar și muncitor, ci se manifestă între cele două forme ale capitalului: banul și moșia.

Cassian Maria Spiridon analizează o serie de problematici susceptibile de interpretări divergente și care pot fi considerate anacronice în contextul actual, precum paradigma națională a proprietății în viziunea lui Mihai Eminescu. În timp ce capitalul bănesc rămâne indiferent față de comunitatea de interese, între proprietar, țăran și pământ există o legătură istorică seculară, zdruncinată de ascensiunea relațiilor de tip capitalist. Din perspectivă istorică și națională, identitatea celor care dețin proprietatea nu este un aspect colateral. Eminescu invocă modelul medieval, unde legile restrictive vizând dreptul străinilor de a poseda pământ garantau coeziunea socială. Pentru jurnalistul politic, această rigoare transforma țara într-o patrie, spațiu al valorilor istorice, ferind-o de degradarea la statutul de simplu „hotel” sau de obiect al tranzacțiilor financiare lipsite de spirit național.

Depășind contingentul politic, Eminescu fundamentează, în studiul Echilibrul, o definiție a civilizației de o frapantă actualitate, bazată pe trei piloni esențiali: logosul ca matrice națională, contribuția originală la tezaurul universal și democratizarea culturii și a principiilor. Pentru poet, civilizația unui popor este indisolubil legată de vigoarea și puritatea limbii sale.
​Eminescu avertizează asupra pericolului deznaționalizării lingvistice, subliniind că simplul „material de vorbă” este irelevant dacă structura logică și spiritul limbii sunt împrumutate, transformând discursul într-un hibrid lipsit de identitate.

Volumul Eminescu – ziarist politic reușește să demonstreze că publicistica eminesciană nu este un capitol închis al istoriei, ci un organism teoretic pulsând de o dureroasă actualitate. Prin efortul de sistematizare al lui Cassian Maria Spiridon, cititorul contemporan descoperă în Eminescu nu doar „poetul nepereche”, ci un analist politic de o rigoare implacabilă, ale cărui diagnostice asupra mimetismului instituțional și a precarității morale par a fi scrise pentru realitățile secolului XXI.