Te-am tras spre mine
și te-am lipit de piept
ca pe o carte interzisă într-un regim de gheață.

Dar deasupra noastră
a trecut sabia.

Sabia aceluia
care își mătură singur curtea cosmică,
dincolo de gardul lumii,
și într-o secundă
a desprins din mine
tot ce te ținea aproape.

Rămăsese numai inima ta,
fabrică de apropieri noi,
mașinărie tandră
care inventa mereu alt drum către mine.

Stăteam întinși în iarba înaltă.
Atât de înaltă
încât zgomotul spicelor
plutea prin aer
ca o limbă străină.

Te căutam deja
printre insecte,
printre furnici și carapace mici de pământ,
fiindcă începeai să regresezi,
să te subțiezi,
ca amnarul ros de cremene
după prea multe încercări de foc.

Încercam să te păstrez
în forma inițială a iubirii noastre,
în parametrii acelei prime atingeri,
dar nisipul din clepsidră curgea în trecut.

Ne apropiam buzele încet,
ca două continente
care nu reușesc să se atingă.

Între timp, luna urcase complet.
Razele ei vibrau
ca niște corzi de chitară uitată
într-un colț de turn medieval.

Acolo rămăsese trubadurul —
închis în Istorie.

Din când în când,
chitara lui își arunca umbra prin creneluri
până în secolul nostru,
ca să ne amintească
faptul că iubirea ruginește lent
în toate epocile.

Iar buzele noastre,
înainte să izbucnească în sărut,
se uscaseră deja
de dor,
de discursuri inutile,
de vremea aceasta arogantă
în care se vorbește prea mult.

Eram pe punctul de a te sfărâma toată
când te-am luat în brațe
și te-am strâns la piept ca pe Biblie,

dar a survenit sabia din cer
a Celui care știe să-și facă prin curte curat —
cosmosul de peste gard —
și, într-o clipă, a despărțit dragostea mea,
care mi te lipea
de ceea ce în toată vremea inima ta 
genera către mine:
o apropiere mereu nouă,
care cu nimic din lume nu semăna...

Ne întinseserăm peste iarba verde.
Ajunsesem să te caut
prin patria insectelor terestre,
fiindcă începeai să regresezi,
să te subțiezi,
ca amnarul ros de cremene
după prea multe încercări pentru o scânteie.

Stăteam de tine
ca să te păstrez în parametrii dragostei
în care ne cunoscuserăm,
însă orice fir de nisip 
cădea tot în timpul trecut, care, 
prin întoarcerea clepsidrei, 
devenea din nou 
izvor pentru prezent și viitor. 

Între timp, luna se instalase
și-i zbârnâiau razele
ca niște corzi ale chitarei din colț,
uitată de un trubadur medieval
rămas în turnul căruia „Istorie” i se spunea.
Ca semn al lui pe pământ,
chitara și-a aruncat prin crenel
umbra în drum,
ca s-o aflăm noi,
cei din secolul douăzeci și unu,
iar buzele, până să ni se unească
într-un sărut de foc,
se uscaseră de dor
și de atâtea palavre
rostite pe întinderea vremii trufașe.