Boreas cel aprig mână cocorii mai departe pe ceruri.
Anii au trecut ca un zbor de săgeată,
Însă în pieptul meu, nu-și face loc nicio părere de rău.
Nu deplâng anii cheltuiți în zadar pe drumurile sorții,
Nici floarea vânătă a sufletului care-și pierde lumina.
În grădină un rug de măceș izbucnește în flăcări de sânge,
Dar focul lui rece pe niciun drumeț nu-l mai încălzește.

Nici rodul roșu nu va arde în scrum, nici iarba uscată
Nu va pieri pentru vecie doar fiindcă straiul și-a galbenit.
Ci precum un copac măreț își leapădă frunzișul în tăcere,
Așa îmi las și eu să cadă din buze cuvintele grele de întristare.
Iar dacă vreodată Cronos cel nesățios, măturând ale mele slova-mpletite,
Le va strânge laolaltă ca pe un tezaur de puțină folosință,
n-am să regret...