aici, pe munte, marmura miroase a conflict.
Zeus are 
un scaun furat și fulgerul strâns prea tare în pumn.
la picioarele lui, 
tunetele stau ca niște câini gata să muște,
iar zeii au învățat un singur alfabet: cel al fricii.

Hermes e un curier obosit,
aleargă pe autostrăzile cerului, 
ducând ordine scurte,
în timp ce șeful uită
cum e să fii mic și fără putere.

jos, pe uscat și sub valuri,
e un zumzet de boicot.
Poseidon își șterge sarea de pe fețe...
o cheamă pe Hera, o chemă pe Atena,
le arată stânca unde Prometeu e prins în fiare,
doar pentru că a vrut să dăruiască lumină.
„a devenit un tiran”, șoptește Atena,
„mintea l-a părăsit, hai să-i punem lanțuri în somn.”
Hefaistos e deja în atelier,
făurește cătușe grele, 
din fier rece.

dar din adâncuri, 
Tetis, ceață alburie.
se așază la genunchii lui Zeus,
îi dă spoilere din complot,
dar îi lasă și un avertisment:
„un regat pus pe frică are dată de expirare.
dacă vrei să rămâi sus, învață blândețea.
și adu-l pe Briareu, cel cu o sută de mâini,
să-ți țină umbră când vin ceilalți.”

uriașul apare din măruntaiele pământului.
o sută de brațe umplu încăperea,
iar conspirația se dizolvă în tăcere.

Zeus nu mai strigă.
se uită la Hera, la Poseidon, la Atena,
își lasă fulgerul în teacă:
„știu ce pregăteați.
dar închideți capitolele vechi.
de azi, nu mai sunt un tiran.”

și peste cer, peste ape și pământ,
se lasă o pace fragilă,
ca un armistițiu semnat în grabă.