Titlul volumului de poeme, Timpul fără timp (Editura Revers. Cuvânt înainte semnat de prof. Ion Deaconescu), își află aproape de îndată cheia de lectură în dedicația pe care autorul o adresează propriilor copii. Este o dedicație care depășește cadrul afectiv al unei simple mărturisiri părintești și dobândește, în economia cărții, valoarea unei adevărate profesiuni de credință: copiii trebuie să știe că adevărata măsură a timpului este iubirea și nu succesiunea clipelor. Titlul se desprinde de accepțiunea sa fizică și intră într-un teritoriu metafizic. Timpul fără timp reprezintă încercarea de a numi acea realitate în care timpul se convertește în permanență.
În această perspectivă, una dintre figurile de construcție esențiale ale volumului este sinecdoca. Lucrurile concrete devin porți către cele abstracte, iar ceea ce pare, la prima vedere, un detaliu al existenței se transformă într-un semn al unei ordini universale.
Celebrul episod al lui Napoleon în fața piramidelor — „Omul se teme de timp, iar timpul se teme de piramide” — instituie, în cultura europeană, una dintre cele mai pregnante imagini ale raportului dintre efemeritatea umană și permanența monumentului. În poemul lui Dan Gheorghe, însă, această relație este interiorizată: poetul însuși mărturisește, încă din prima poezie, intitulată semnificativ Timpul, că se teme de această forță invizibilă și inexorabilă „Mă tem de tine și știu / Că tu nu te temi de nimeni, / Tu ești sculptorul nevăzut, / Care cioplește ființa” (Timpul).
Mai mult, timpului i se adresează un reproș aproape dramatic: el nu se teme de nimeni. În această personificare se reactivează, desigur, vechea imagine mitologică a lui Cronos, zeul care devorează tot ceea ce el însuși a generat. Timpul apare astfel ca o divinitate fără chip, dar cu o putere absolută, care nu negociază și nu cruță. El nu are nevoie de sabie, de război sau de moarte pentru a-și împlini lucrarea. Îi este suficientă trecerea.
De aici provine una dintre imaginile cele mai puternice ale poemului: timpul este un sculptor nevăzut care cioplește ființa. Metafora este revelatoare tocmai prin ambivalența ei. Sculptorul creează, dar pentru a crea trebuie să îndepărteze materia; el dă formă, dar o face prin pierdere. Asemenea timpului: fiecare clipă ne construiește și ne destramă simultan. Suntem opera lui, dar și materia asupra căreia el lucrează fără încetare. În fiecare zi devenim altcineva și, în același timp, pierdem câte ceva din cel care am fost. Timpul ne modelează nu numai existența, ci și conștiința existenței.
Definițiile timpului se multiplică apoi într-o succesiune de imagini surprinzătoare. El este „marea fără țărmuri” în care se scufundă viețile, dar și „păstorul tăcut al clipelor rătăcite”. Cele două reprezentări, aparent incompatibile, exprimă de fapt cele două fețe ale aceleiași realități. Marea sugerează infinitul, imposibilitatea de a delimita începutul de sfârșit, în timp ce păstorul presupune călăuzire, ordine și orientare.
Și aici sinecdoca își dezvăluie productivitatea simbolică. Păstorul poate fi citit dincolo de sensul său imediat și, într-o perspectivă creștină, poate trimite către imaginea lui Iisus, Păstorul prin excelență. Dacă timpul este păstorul clipelor, iar păstorul este Iisus, atunci poezia face un salt dinspre timpul fizic spre timpul mântuit. Iisus devine, în această interpretare, „timp fără timp”, eternitatea care a acceptat să intre în istorie, să se întrupeze în om și să transforme succesiunea temporală într-o posibilitate a veșniciei. Contradicția din titlul volumului începe astfel să capete o justificare profundă: timpul fără timp este timpul care, prin iubire, încetează să mai fie numai trecere.
Poetul nu rămâne însă în fața acestei enigme într-o simplă atitudine contemplativă. După ce constată că nu poate oferi o definiție definitivă timpului, el intră într-o adevărată luptă a contrastelor. În fond, aceasta pare a fi una dintre marile teme ale volumului: insuficiența cuvântului și, paradoxal, necesitatea lui. Cuvintele se rostesc mereu în lume tocmai pentru că nu ating niciodată în întregime adevărul. Ele gravitează în jurul lui, îl aproximează, îl luminează din unghiuri succesive. Poezia devine arta apropierii de adevăr și nu este deloc o certitudine a acestuia.
De aici și preferința poetului pentru antiteză. El numește realități profund familiare omului — războiul, moartea, timpul — și le așază imediat în fața contrariului lor. Contrastul are o funcție aproape terapeutică: el încearcă să anuleze panica pe care aceste realități ne-o provoacă. Dacă războiul pare să fie capătul tuturor lucrurilor, dincolo de război există pacea. Dacă moartea pare să fie negația ultimă, dincolo de moarte se află ceea ce poetul numește, într-o formulare de mare forță simbolică, „Sensul”: „Dincolo de iubire și ură, Stă împăcarea, Dincolo de contraste, Se naște lumina. Dincolo de fericire și nefericire , Este serenitatea, Dincolo de război, Odihnește pace” (Contraste).
În acest punct, titlul Timpul fără timp se întoarce asupra întregului volum și îl luminează retroactiv. Dacă timpul obișnuit este acela care consumă, îmbătrânește și desparte, există un alt timp, al iubirii, al sensului și al spiritului, care nu mai poate fi măsurat prin ceas. Este timpul iubirii despre care autorul vorbește copiilor săi și care devine, prin această dedicație, cheia morală și metafizică a întregii cărți.
În fond, Dan Gheorghe nu încearcă atât să învingă timpul, cât să-l transfigureze. Iar poezia devine tocmai instrumentul acestei transfigurări. Ceea ce este trecător capătă sens, ceea ce este efemer dobândește o urmă de eternitate, iar ceea ce pare sfârșit se deschide către un „dincolo”.
Poate că aceasta este și adevărata semnificație a „sculptorului nevăzut”: timpul ne cioplește trupul, memoria și destinul, dar iubirea este aceea care împiedică opera timpului să devină ruină.
