Ieri, am avut sentimentul că am salvat o viață.

Un fluture mare cât palma dormita deasupra canapelei. Am vrut să-l scot afară din cameră, dar nu am reușit: fluturele se prinsese cu piciorușele de zid. Am încercat a doua oară, lovindu-l ușor cu mâneca unei haine. L-am doborât în centrală și nu mai aveam cum să dau de el. Îmi făceam probleme: că poate va lua foc, la iarnă, când centrala va funcționa mai mult…

Peste un timp, cam două ore, am auzit un zgomot și am văzut puf de praf gri răsfrânt pe caloriferul alb. Fluturele a scos capul, pe partea de jos a centralei. L-am pândit să iasă cu întregul corp din sofisticata cutie de tablă, acolo unde-l crezusem prizonier pe veci. Părea a-și fi gândit evadarea. I-am deschis ușa de la living și am așteptat să-și ia singur zborul, fără agitație.

După ce l-am văzut bătând vioi din aripile mari în soarele toamnei, m-am simțit atât de mulțumit, încât l-am însoțit în zbor, cu mintea: am aterizat, deodată cu el, pe colțul vegetal al unei flori.

Totuși, unde va poposi? Când vremea se va mai răci, îi vor amorți aripile?

Într-o seară, am ajuns în curtea unei biserici ortodoxe (probabil de rit vechi).

Am nimerit pe o bancă, în apropierea unui vânzător de suvenire. Mai multe tinere (păreau englezoaice) au cumpărat suvenire, vreme de o jumătate de oră.

Mă întrebam cum o fi să stai toată ziua (și aproape în fiecare zi) și să vinzi suvenire: oare o fi rentabil?

Plecarea mea de acolo a coincis cu aceea a vânzătorului, care a urcat într-un Mercedes (ultimul tip). Am avut răspunsul pe loc. Inițial, credeam că mașina aparține preotului…

(În fotografie, se vede și mașina vânzătorului).

În Ohrid, coexistă orașele vechi și nou.

Cel vechi este mai mult turistic, axat pe vânzarea de perle.

(Va urma)

Senzația primă pe care am avut-o, după ce am dat buzna în oraș, a fost că, în sfârșit, am ajuns în civilizație: atât de mare părea diferența dintre Durres și Ohrid.

Eram plin de seninătate…

M-am așezat la o terasă, a cărei intrare era vegheată, cu zâmbetul pe buze, de către o tânără macedoneană afabilă.

Am băut o cafea cu apă rece. Mă simțeam liber și în siguranță.

Din scaun, priveam strada centrală (a orașului vechi), plină de oameni voioși, ale căror haine aveau eticheta civilizației urbane.

Cerul își modificase ușor culoarea și începuse un vânt mai tărișor, dar nu-mi păsa: îmi propusesem să explorez orașul.

A fost numai o falsă impresie de furtună…

(Va urma)

Într-adevăr, mă aștepta acolo, peste drum de Poșta orașului. A urcat în mașină cu mine și mi-a sugerat să parchez oriunde găsesc loc liber, pe strada din stânga, datorită unui ecuson (oferit de el), pe care aveam să-l las pe bordul mașinii.

(Va urma)

Ca să ajung în orașul vechi, acolo unde aveam rezervare, GPS mă ducea pe o costă și-mi indica drumul înspre o barieră, păzită strașnic de un angajat (nu știu al cui, probabil al primăriei).

Am parcat în apropierea centrului vechi, de unde am pornit pe picioare înspre o terasă, de la ai cărei angajați am cerut parola de WI-FI.

L-am sunat pe patronul hotelului, care mi-a propus o întâlnire în dreptul Poștei din oraș.

(Va urma)

Într-o după-amiază, am mers la Turnurile venețiene, a căror întindere este destul de mare.

În drumul spre turnuri (se află în oraș, la vreo douăzeci de minute de mers de la stațiune), am mai stat pe bănci, luând aminte la peisajul stradal. Pe o parte, cea înspre port, este un trotuar de promenadă, frecventat și de mămici (ducându-și, spre viitor, copiii, fie în cărucior – cele cu prunci, fie de mână, pe cei mai mari).

Pe partea dreaptă, unde începe orașul, sclipesc terasele (curate și împânzite de clienți bine îmbrăcați). Câteva blocuri sunt albe, nou construite, însă orizontul este obturat de un turn pustiit (câteva apartamente de la etajul zece aveau găuri în loc de pereți), iar, dincolo de acestea, se întrevăd turnurile venețiene, spre care m-am ridicat și am pornit.

Un pod modern (o sculptură în aer liber) indică intrarea în circumferința istorică, deși o casă (bombardată -acest aspect îl are), situată exact în capătul aleii cu Turnurile venețiene și cu Universitatea, strică peisajul (dacă ar fi refăcută, ar fi altceva).

(Va urma)

Nu prea am avut ce face în Durres, în afară de plajă. Seara, mai treceam pe la un hipermarket (cu prețuri destul de mari).

În Albania, sunt copiate toate corporațiile stil McDonalds sau KFC, în felul lor autohton.

(Va urma)

Am încercat să iau prima masă la restaurantul hotelului, dar nu aveau decât meniuri pe bază de pește… Abundența în diversitate de la Saranda nu se regăsea aici.

Am pornit în căutarea unui restaurant cu altfel de preparate. L-am descoperit peste stradă, la vreo 100 de metri.

(Va urma)