Numărul, precum logosul, a delimitat pe Adam de paradis.
Rostirea unui număr – limită despre atracțiile din Eden ar fi fost inevitabilă. Matematica este o deducere din Dumnezeu sau din stratul inițial al fericirii.
Prin geometria lor, treptele „pretind” efort din partea celor care urcă, dar și speranță – de la cei care încă așteaptă, că vor avea fatum să mai urce o treaptă cel puțin.
Poezia presupusă de imaginea treptelor: poți avea proximitatea cerului, eșalonat, sau a scopului în dragoste etc. : „Cu treptele supui văditei gale/ Sfânt jocul în speranță“.
În arta rustică, apare frecvent motivul șarpelui, ca un totem. Cunoștința faptului mitic atenuează influența nefastă, precum și ateul este ferit de rău sau cel care ignoră imemorialul, dar care, aleatoriu, deține vreun obiect, în a cărui structură, adesea lemn, se află încrustat șarpele. În catrenul al doilea din poemul Increat, Ion Barbu surprinde printr-o comparație pe care mulți creștini o tratează cu maliție: „Inima ți-e la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”. Dorința lui Dumnezeu pentru definire în imagine sau undă sonoră se relevă prin mișcarea în spirală a șarpelui „dresat”. Răul se altoiește pe bine.
Barbu avertizează asupra uneia dintre cauzele pentru care Adam și Eva au fost alungați din Eden: ei voiau, prin dobândirea instanțelor unei cunoașteri supreme, să depășească decorul impus. Încercarea nu se putea solda, totuși, tragic, precum în alte poeme, unde e vorba de gastropode, ci dramatic. Cauza nu ar fi naivitatea omului prim, presupus perfect; trufia – de ce nu ar fi el în preajma Soarelui mare? Datorită pregătirii, Barbu comite incidența matematică/ religie.
Cifrele determină dimensiunea temporală în perioade, iar cei care le aplică, fie numai ca formă de măsură, au vagi impresii dominatoare, pentru că, de exemplu, într-un pătrat al zilei, numărat, alte „suflete se conjugă“.
Numerele pot servi însă ca obiecte ale intuiției, dar și ale înțelegerii, „șarpe/ Rotit de două ori la mărul-soare”; o dată, când a reușit, prin viclenie, să-l abată pe Adam de la porunca divină la, de ce nu, introspecție. Cratima dintre „măr” și „soare” marchează grafic distanța dintre prezent și ceea ce am putea trăi, prin asimilarea altor informații, poate de pe lângă roata Soarelui mare.
Lumina de peste zi a soarelui se va regăsi parțial în „patru scoici”, ca în poemul Poartă. Activitatea lor tămăduitoare se va orienta asupra unui astru „în tremurare”, adică asupra celor ezitanți în cunoaștere. Ele vor interveni cu proprietăți preluate de la iarba de mare: „Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare, / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Substantivul „fumuri” este cu sens conotativ, închipuiri. Pătratul devine, astfel, un simbol al circuitului lejer de atribute, de la un regn la altul.
Diferența de vârstă între frați, ca în După melci, generează solitudine, pe când potrivirea în etate devine motiv de inițiativă. Criteriul de rudenie este secundar celui de leat. Optica barbiană asupra transmigrației eventuale a speciilor, dintr-un avânt insuflat din afara cunoașterii senzoriale sau raționale, încape în discuții de la factorul timp la corespondența pe care acesta o impune elementelor care-i circumscriu. Poesis: de atâta cunoaștere, te poți mistui. În curând, gastropodele vor dispărea în fumuri prelungi, adică în undele pe care algele, cu menire tămăduitoare în mediul acvatic, le provoacă, într-o încercare de aspirație. Perla prin care devin prețioase și pe care o produc în timp și de îmbolnăvire, cele patru scoici o „cedează”, pentru vigoarea de a încerca altceva. Cu alte cuvinte, vor schimba un scop „de perlă” pentru familiarul altui cerc, pericolul bolii, pe fascinația aspirației.
Recăderii în sine, seara, Ion Barbu îi conferă un echivalent geometric sugestiv: „La conul acesta de seară/ Când sufletul meu a căzut/ și cald, aplecatul tău scut/ îl supse, ca pata de ceară“. O concentrare într-un punct a vizibilului deținut de om. În cazul de față, slăbiciunile unui suflet, la un moment vesperal, care-l absorb in-comunicării și-l abandonează atitudinii altcuiva.
Interferența dintre simbolurile matematice, utilizate distinct, și textul literar creează mister. Ceea ce derivă este poezia de care se bucură lectorul.

Comunicarea cu Dumnezeu asigura totul. Conștiința a apărut după greșeală, ca o sumă a cunoștințelor și influența ei va eroda, în timp, biologicul, înlocuindu-l, la un moment dat, cu abstractul frământării, care este etern. De aceea, „fericiți cei săraci cu duhul“, fie că doar cred în cuvântul biblic, fără să-și pună vreo problemă a veridicității lui, credința dându-le starea lui Adam, fie că n-au deplinătatea facultăților mintale, deci, nu sunt vinovați de nimic.
Pentru că spiritul suportă și presiunea dorințelor corpului, a instinctelor, omul nu suferă prea mult în timpul vieții, din cauza propriei conștiințe, care nu ar fi fost deplină dacă nu ar fi avut în exercițiu, parametrii binelui și ai răului. Ne ajutăm de Biblie, ca să ne ținem departe de altă conduită față de cea ortodoxă. Echilibrul este greu de dobândit, însă poate chiar înțelegerea faptului că avem un sfârșit este cauză în păcat. Nu ne vom mai întâlni cu fericirea plăcerii propriilor impulsuri și simțuri.
Conștiința ar fi apărut din interiorul și cu limitele ființei, instaurându-se ca supremă instanță. Pericolul de a realiza dependența de Creator ar fi indus un complex de subsidiaritate lui Adam; Evei, de și mai accentuată inferioritate.
Putem vorbi de cel puțin două contexte ale nevoii de interdicție, pe care, însă, le va produce, la urmă, acest complex dezlănțuit: răzvrătire, din sentimentul trufiei creaturii inferioare, de a nu se fi știut prima ori de a deveni majoră, prin forța cunoașterii, care ar fi opacizat principiul optim al creației, după chipul și asemănarea, sau, dimpotrivă, supunere până la a-ți pierde, ireversibil, vocația bucuriei. Al treilea, dedus din tendințele extreme ale primelor două situații, ar merge spre diminuarea capacității de discernământ arhaic, concomitent cu amploarea schimbărilor în vasta natură, în favoarea unei adaptabilități salutare la noul tempo.
Odată cu evenimentul erorii, s-au acutizat, din voință divină, impusă în blestem, diferențele între caracterele unor specii diferite, șarpe și om.
Ispita s-a produs neașteptat, aproape fără destin. În circumstanțele Edenului, noi, generația de astăzi, de exemplu, ne-am mai fi născut?
După alungarea din Eden, creația universală s-a comprimat sub forța altei dimensiuni, timpul. Ne-am fi născut, dar fără povara timpului și a spațiului magnetic.
Adam fusese creat ca o mașinărie perfectă, fără posibilitate de sucombare sau de îmbolnăvire. Interdicția imperativă provine de la previziunea divină că omul, deprinzând independență în gândire, va interpreta eronat unele idei personale, în reevaluare de sine și deci, de manoperă, fără să aibă revelația sursei întregului rău, șarpele, căruia îi putem bănui, pentru atunci, prezența altui aparat de locomoție, precum și capacitate manipulantă în comunicare. Ce ar mai fi însemnat starea de liber arbitru, de rațiune individuală? Trufie.
Unii susțin că vina șarpelui e similară în echivalență unui simplu rol pe care l-a primit în destin, așa cum Iuda, mai târziu. Influența răului nu se putea consemna mai înainte. Adam era singur și în totală credință. Trăia în contemplare și în melancolia tăcerii. De la Dumnezeu nu putea primi decât sfaturi sau, în continuare, porunci. Comunicare directă și pe picior de egalitate nu avea cu nimeni. Nici monolog nu rostea. Pe alocuri, monologul presupune dezacord, individualitate manifestantă în idee și ideile rostite, pe vremea aceea, aveau ecou imediat în faptă. Ne aflăm în primele momente ale creației și mai aproape ca oricând, de forța logos-ului care memorase șoapta creatorului „după chipul și asemănarea”. Un atribut al Demiurgului este împlinirea prin simplă reflecție.
De unde eventualitatea erorii? Creația fusese dezintegrată, prin îndepărtarea coastei din trupul bărbatului, deși obiectivul intervenției era de reprimare a slăbiciunii în unicitate / singurătate, a tristeții probabile. De ce Dumnezeu n-a creat altă ființă infailibilă, distrugând omul? A încercat, dar pentru un singur om drept pe pământ, pentru Noe, a salvat specia. Știa că poate veni Adam perfect, Iisus.
În ce fel? Sau: ne-am fi născut dacă Adam și Eva ar fi rămas în Eden? Ca astăzi, nu, pentru că, după Biblie, felul nașterii actuale e forma împlinită a cutumei aruncată asupra Evei, de Dumnezeu. Dar chinul facerii poate spori dragostea pentru noul copil, și o amploare în dragoste etalează nevoie de Dumnezeu. Acesta să fi fost și rostul blestemului și să nu fi fost spus din obidă, ci din previziunea exactă asupra evoluției lucrurilor?
Depărtarea de spațiul inițial, ale cărui dimensiuni să fi fost prea puțin distincte, a dus la o dinamică aparte în toate. Pe undeva, starea edenică trebuia să fie atinsă și constrângerea insului de către timp, sfidată. Noi deținem o posibilitate de a afla despre atmosfera epocilor trecute: redactarea de cărți. Dar ce ocazie au predecesorii noștri de a previziona fragmente din prezentul nostru, în afară de faptul că eu mă consider un reprezentant al lor?
Viața de apoi asigură fluența dintre om și viitorul oricât de îndepărtat. În fizică, timpul se consideră altă dimensiune, ca spațiul, de exemplu. Paralel cu viața de apoi, mașina Domnului pentru noi, trebuie să inventăm un vehicul al călătoriei în timp. Construirea lui devine posibilă când nivelul de conștientizare rămâne în proporție de standard și în acord cu sursa de bine din noi, adică să ne gândim exclusiv la ceva, la Iisus, de exemplu, fără să ne intersectăm cu alte idei.

(Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2009)

Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.

A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.

Era ploaie și rece.

Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.

Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.

„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.

Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.

Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. După vreo doi kilometri, am observat, în oglinda retrovizoare…

(Va urma)

Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…

Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.

Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.

(Va urma)

Mai rar am prilejul să mă întâlnesc la jumătatea drumului dintre veleitățile de cronicar și plăcerea intimă de a regăsi în paginile altcuiva, tușe asemeni lungimii mele de undă sufletești, – căci, poezia, nu-i așa, are și un rol vindecător cum se cade împletit pe trupul iluziei- cum se întâmplă în cazul de față cu volumul poetului Dan Ionescu, volum apărut în condiții grafice excepționale la Editura Scrisul Românesc, în anul 2008. Excursul poetic din volumul mai tânărului confrate, este neîndoios o invitație la filosofie pe tema dualității ființei surprinse în ipostaze dintre cele mai faste spiritului creator, palpând aura unui îndepărtat, misterios ev antic, judicios traversând epoca luminilor și ajuns până în zilele
noastre sub forma unor texte incontestabil valoroase, învelite într-un vag parfum de fină metaforă. Raportarea la ilustre figuri din istoria inteligenței clasice universale, constituie pentru autor un bun pretext de meditație și constructivă reflexie, fiindcă acolo unde convenția dintre cultură și talentul nativ rotunjesc un pact favorabil pentru cititor (în speță, unul cu pretenții excesiv emancipate), Dan Ionescu reușește adevărate exerciții de virtuozitate stilistică, pentru care orice bun cunoscător în materie se poate declara pe deplin mulțumit. Preventiv, cum nu mi se prea întâmplă cu alte cărți ajunse la mine din dorința unor autori curioși să afle cu câtă grație bate câmpii un amărât de cronicar, am citit de două ori prefața criticului Dan Cristea la volumul în discuție, uimindu-mă că dumnealui ocolește orice angajament „ pe temă” mulțumindu-se cu câteva reflecții, dar și expediind restul în sarcina potențialilor comentatori mai mult sau mai puțin de meserie. Incitant, am purces la lectura propriu- zisă și revelație!
Despre cartea lui Dan Ionescu este cu neputință aproape să te pronunți expeditiv (cu excepția prefeței aici, căci, atât forma cât și conținutul poemelor, ca să nu mai vorbim de mesajul transcendent al ideilor în timp, fac neîndoios obiectul unor studii de caz pe măsura criticii aplicate, exclusiv. Ori, cum bine zice Dan Cristea… Personal, după legi și reguli ce nu au nimic aproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum am crezut eu mai bine de cuviință, aflându-l izolat cumva, și însingurat foarte într-o existență trufaș-cărturărească, riscând să piardă mult prea devreme legătura dintre surâs și lacrimă, de dragul inegalabilei ce-i drept, marmure de Carara. Dar cine sunt eu să-mi îngădui a certa, fie și numai prietenește, un asemenea poet cum este Dan Ionescu? Poate, Marea eternă să ne adune umbrele într-o zi, când sper să ne aflăm încă la țărmul dintre „ aici” și pulberea stelară, noi și iluzia… Altfel, cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că a fost scrisă de un poet „ singur printre ai lui” și poate stârni polemici demne de un mare creator.

Ave!
P. S: m-am ferit ca de foc să nu dau citate, să scot din context un poem sau altul, acceptând „jocul” extrem de serios al autorului, tocmai spre a nu aduce vreun prejudiciu întregului de
dragul părții.

Dan Ionescu
VIS VISUS sau Forța Visului
Editura Scrisul Românesc, 2008

Suntem oameni...
Vremea râde, cum vrea, 
de noi:
ne pune riduri pe chip,
ne dă bastoane în mâini și pe spate...
Ne ia tot ce poate,
până la ultima suflare, 
însă pe tine, Luminem, nu mi te smulge
din suflet.
Zâmbetul tău a fost raza mea
de siguranță. 

Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână moale și a tăcut. Gândurile pe care le mai formulase, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă; se ridicau în picioare, ca stafii, jucând țonțoroiul peste trupul său, în timp ce el somnului i s-a dedat. 

Am rămas cu o carte de la tine
și cu o strângere în brațe,
pe când destinele noastre se distanțau,
dar vocea iubirii adevărate își sună în mine,
din cornul speranței,
farmecul tainei nemuritoare. 

După ce am primit șutul pasului înainte,
de la cine nu merita deloc atenția mea,
m-am dus la mare, 
să mă scald.
Nici atunci, 
nu mi-am îndreptat gândurile spre tine, 
Luminem. 

La ce m-au ajutat înstrăinările
de tine, care, de fapt, erau de mine însumi?
-La nimic! Doar au adus răutatea altor relații
în viața mea și mă zbăteam să le dezleg. 

(Va urma)

În singurătate, 
mă agăț de posibilitățile 
de a nu ne fi ratat legătura - 
atât de cald începută!
Mă doare mult că eu am rupt-o. 
Deși aveam timp,
nu am mai avut inspirația de a o relua. 

Nu-s decât un om
și mă împiedic în angoase, 
mai mult decât oricine,
deși, în aparență,
sunt sprint. 
Oh, Luminem, 
lacrimile-s fierbinți pe obraji. 

Un demon a schimbat ceva în mine...
Nu înțeleg 
unde era Dumnezeul meu, 
pe care-l proslăvesc?
De ce m-a lăsat pradă obsesiilor obositoare?
Poate calea filosofiei mele 
să mă fi sustras celeilalte părți,
despre care nu scriu, 
întrucât nu am cunoscut-o,
a fericirii adevărate?
Nu oricine crede în ce face, 
ori eu așa am fost mereu: 
am mers până la capăt. 

(Va urma) 

Diogene visează 


Brațele de vis ale fostei prietene
se întind și-l cuprind. 
-Nici muză nu am ajuns a-ți fi, 
decât foarte târziu...
Ne-am plimbat de două ori cu șareta,
prin oraș. 
Of! Ai crezut că botul unui cal 
m-a atins, 
la un popas. 
În părul meu lung,
ai observat urme de bale. 
Te-am sfătuit să stai liniștit. 
M-ai ascultat. 
M-ai strâns de mână mai tare:
„Vizitiu, spre soare-răsare!” ai strigat. 
Nu am uitat 
(vorbele tinerei conturau amintirea)
cum m-ai dezmierdat și mi-ai promis
că vei avea mai multă grijă:
„De-acum înainte, 
în calești cu protecție urcăm!”. 

-Forma gurii tale, 
mormăia Diogene în somn, 
îmi părea ușor stranie,
dar era tiparul perfect,
care-l întrecea, prin finețe, 
pe-al lui Venus, din statuie. 
Buzele-ți erau mai reci...
M-am sfiit să te sărut prelung, nici astăzi, 
nu știu de ce. 

-Te vedeam, deseori, atât de abătut,
vorbind cu exuberanță
despre noua-ți cucerire.
Mă simțeam pierdută,
ca într-o apă. 
Înghițeam în sec,
sperând să revii, cândva, la mine,
dar tu, 
dragul meu,
te deprinseseși 
cu suferința în iubire. 
Acum, 
pașii mei răsună în alt oraș,
casa mea este zgomotoasă,
de câte suflete adăpostește. 
Eu însămi-s,
pentru unii, mamă,
pentru alții, 
în curând, bunică...
Soție, în suflet,
doar ție ți-am rămas. 
Calea ta este atât de aspră,
numai tu îi reziști
și-i urmezi, neclintit, scopul,
de a fi exemplu în istorii.

-Pentru tine, oh, Luminem! 
aș da, pe apa sâmbetei, renumele
pe care singurătatea între oameni 
îl desăvârșește,
aș rupe tratatele mele întregi. 

-Și unde să mergem?
Viețile ni-s ocupate de alții...
Adineauri, femeii din vecini 
i-ai dus un peștișor de aur,
căruia, 
dacă i-ai fi pretins, 
ne-ar fi întors pe amândoi în timp,
la izvoare. 

-O, Luminem, stai! 
a strigat Diogene 
și s-a deșteptat
și mai mult tulburat.

Se lăsase de-a binelea seara. 
Cu ochii plânși, 
Diogene revine la principii.
Începe să cearnă.
Ce a fost, 
dus este în matca vremii. 
Anii mi-au zburat de sub nas,
ca foile, în suflarea vântului. 
Nu am întemeiat nimic, 
decât o teorie: 
de rigorile ei să mă țin!
Pot exista, 
fără mare lucru,
în traiul meu zilnic,
precum pasărea în cer 
nu pretinde văzduhului nimic, 
decât să o susțină în plutiri. 
Ce a fost, 
s-a întipărit în realitate. 
De schimbat, 
este aiurea a se crede 
că se poate. 
Să zicem: 
cobor din trăsura,
care mă duce 
de pe țărm, unde zac,
în fața Academiei, 
în urmă cu treizeci de ani. 
Am ajuns în momentul întâlnirii mele
cu Luminem. 
Îi repet vorbele. 
Acceptă. 
Drumurile pe care le-am făcut de atunci,
vorbele, 
înălțate ca zmeiele în lume, 
tot nu se vor șterge, 
nici paginile scrise. 
Evidența mea a fost în zig-zag. 
Pașii m-au dus care încotro.
Am fost vizualizat de către oameni,
unii celebri,
precum Alexandru cel Mare. 
S-au născocit legende.
Pe bucăți va fi a doua existență,
în paralel cu vechea mea viață. 

De la punctul x, 
am zburat ca săgeata,
la punctul y,
însă din mintea oamenilor, 
nu m-am mișcat. 

Ajung la aceeași plecare,
din urmă cu treizeci de ani și ceva.
Îmi reiau traiul 
cu sentimentele și reflecția de acum,
mai vesel și în vigoare,
dar contemporanii mei 
rămân în aceeași realitate. 

În ziua..., la ora..., 
mă înființez cu nonșalanță,
în fața Academiei, 
ca să o luăm de la capăt;
mă dau pe mine, cel de atunci, la o parte,
înlocuiesc zestrea de evenimente 
(plimbarea noastră în parc 
sau ce ne vom fi spus noi),
a momentului respectiv, 
cu nimic,
dar aceia (care m-au întâlnit)
mă țin minte cu vorbele și
gesturile mele de la întrevedere. 

Eu, 
în armonie cu tânăra Luminem,
voi începe să contrazic,
prin altă conduită și stări,
tot ce am trăit.

Traseele efectuate și în parcurgere
vor converge, probabil.  
Mă voi întâlni eu cu mine însumi.
Ne vom uita,
ca în oglindă,
unul la altul. 
Cum îmi voi vorbi eu,
cel de mână cu fata,
mie, celui de pe țărm? 
Ce înțelegere aș putea avea eu,
cel din prezentul acesta,
față de mine, însoțit de iubirea 
vieții mele? 
Cum ne-am privi în ochi?


Diogene față în față cu sine

Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi.

Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem 
vor vibra și în inima mea, 
a celui întristat, pe țărm?
Hm! Aș prefera 
să fiu înghițit eu, cel însingurat,
de mine însumi, cel fericit. 

Filosoful interior, 
care voi fi devenit, 
cum se va împăca, 
vreodată,
cu mine, cel de la suprafață?
Ce supliciu pe biata fată!
La vreo emoție, 
să iau cuvântul, 
dinăuntru,
și să mă judec fără țel:
„De ce te-ai dedicat trăirii puternice?
Unde este stoicismul, 
a cărui lumină am stors-o 
din candelele de la capul de mort?
Îți omori singur personalitatea.
Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic
și ai ajuns la mâna fetei,
cârpă în iubire.
Te simți grozav, când praful 
de pe bibelouri îți afundă nările?
Vai de plămânii tăi!”.

Prevăd că m-aș tachina 
la nesfârșit. 

Într-un final, 
filosoful din mine va piere,
dat cu capul de toți rărunchii mei,
însă o idee cicălitoare tot 
mă va fi semnalat.

Un Diogene mai echilibrat,
nu auster 
voi fi în calea lumii. 


Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. 
Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.   



Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Față de vecia neagră, 
ce ar fi fost viața noastră?
-O scânteie! care, în ființa noastră,
ar fi durat fericirea
și, față de infinit și univers,
noi înșine, uniți în iubire, 
ne-am fi părut zei, 
stăpâni ai clipei nemuritoare. 
Raportul nici nu ne-ar fi interesat.

Ni se vor face lacrimi sufletele
sau resemnarea ne va salva, iar, de la dizolvare?

În viteza spre renaștere,
o, ce optimist sunt!,
vom fi trași de mânecă de către eoni, 
pentru a vedea ce am pierdut din viață,
pentru că nu am mers pe mâna alegerilor 
interioare,
ori eu nu aveam decât una de efectuat
și încă din începutul tinereții,
când prunului îi vine floarea, 
cât roata,
în cămașă. 

Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 

Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut îmbufnată,
te-aș fi luat în brațe,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta.  

Ca piersicile-n pârg,
vara ne-ar fi fost dulce...
În septembrie, 
ne-am fi hrănit cu struguri, dimineața,
iar gutuilor,
până la a le fi deprins nuanța, 
nările mele pe tine te-ar fi avut captivă,
sub formă de parfum. 
Atât de integrată,
doar iarna, prin zăpezi,
te-aș fi lăsat să ieși, 
la schi. 

-O, dragul meu,
mi-ai fi cerut, 
supusă de amor:
pântecul meu vreau
să poarte față de om, 
nouă asemănătoare,
când primăvara își urcă floarea
în pomi. 

(Va urma)