​Când Helios, 
fiul Titanului Hyperion, 
ajunsese la amiază,
privind din caru-i de foc peste ogoarele 
rodnice ale Pământului,
căldura grea căzu peste grădina 
umbroasă ca un scut de bronz.
Iar albinele cu zbor iute 
își curmară murmurul,
obosite de trudă, 
în vreme ce fiicele casei, 
fecioare cu chip de zeițe,
își vorbeau în șoaptă, 
urzind vorbe tainice printre tufele înflorite.
​Lângă ele, 
ședea băiatul,
tăcut ca un sihastru, 
cu inima plină de uimire și dor de cunoaștere,
căci vrăjit era de pânzele scrise 
și de slovele care-i ardeau sufletul,
așa cum focul mistuie uscăciunile 
pe culmile munților înalți.

În jur, 
teii măreți își plecau frunzișul 
spre bolta nemărginită,
iar un stârc
stătea nemișcat în văzduhul cel limpede,
ca un străjer divin; 
umbrele stranii jucau pe gardul de piatră,
asemenea unor himere trimise de visele nopții.

​Atunci fecioarele cu brațe albe 
pășiră în palatul lor luminos,
iar veșmintele lor de mătase lucitoare, 
ca spuma mării,
sclipiră o clipă în odăi, 
înainte de a pieri în umbra odihnitoare.

Suflarea vântului se stinse, 
iar tufele tăcură în amorțirea zilei.

Atunci băiatul întinse mâna 
și dezmierdă motanul cel sprinten,
Privind cu uimire ochii-i rotunzi 
ca două scuturi de chihlimbar,
în care se oglindea cerul cel fără de nori.

​Și iată că din depărtări, 
de pe colina închinată zeilor,
izbucni un sunet adânc, 
ca de orgă divină,
înălțat spre Olimp 
și spre bolta plină de stele,
iar pacea cuprinse întreaga fire a oamenilor
din grădină.