Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Mihai Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, perioada vizată precede ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”.
Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma lor supremă de manifestare.
„Stelele din ceriuri”, fiind „copile albe cu părul blond și des”, întrebuințau raza primordială, (probabil fotonii), generatoare a cosmosului, pentru a călători între spațiul lor natal și pământ, planetă a destinderii maximale, un paradis al jocului. În timp, din cauza afectării armoniei, stelele s-au retras în obiectul pe care-l manipulau, în forma de manifestare a acestuia, în rază, devenind ele însele lăcaș al luminii (care anterior le-a fost sfoară, element de parvenire în locuri jinduite). Natura misterelor, precum aceea a razei, este imaterială – de aici posibilitatea de a fi indus-o pe Terra.
Sala tronului asigură legătura cu natura exterioară, pentru că nu existau condiții meteorologice ostile, ori afară, ori în interior, pentru împărat era totuna, ambianța fiind numai pentru a-i marca statutul: „În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, / Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, / Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, / Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond, / Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară / Și întind umbre cu miros pe-a salei întins rond, / Acolo sta-mpăratul”. Simpla trecere de la iarnă la primăvară este atribuită arborilor, care-și abandonează rolul decorativ (sau poate l-au căpătat de la acele vremuri încoace, în defavoarea aceluia participativ) și dețin forța de a se manifesta vădit, ca ființe dăruite cu simț olfactiv. Ceea ce Eminescu prezintă firesc, drept element de realitate a unei vremi demult apuse, Dimitrie Anghel investighează la nivel metaforic, în volumul În grădină (1905), caișii părându-i poetului simbolist cavaleri îmbrăcați în alb etc.
Constituția fizică a împăratului este diferită față de aceea a unui om obișnuit, fiindcă timpul nu trece prin el, imprimându-i celulele, nu-i afectează interiorul spiritual, ci se concretizează sub formă de nea, i se așează pe frunte ca o diademă. „Bătrânul” (în sfârșit, i se recunoaște prin acest apelativ etatea, dar nu prin filtrul propriu-zis al timpului, ci al asimilării experienței de viață) are înțelepciunea de a-și recupera zilele din propriul trecut, prin analogia acestora cu „boierii dimprejuru-i”. El, împăratul, nu vede în fața lui supuși de ranguri variate, ci anii pe care i-a avut cândva, încercând, prin acest transfer de identitate, să recunoască în atitudinea boierilor propriu-i gând, care l-a caracterizat la vârsta lor. Ei se prezintă în fața conducătorului cu toată considerația pe care i-au purtat-o până acum, îl privesc în continuare cu o stimă în care reverberează tensiunea aprecierii dintotdeauna. De fapt, Eminescu face referire la armonia conexiunii dintre ei, care asigură fericirea deplină a împărăției: „Boierii dimprejuru-i pe scaune de onoare / Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, / Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare, / Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut, / Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare, / Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut. / Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor / Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor”.
Întretăierea planurilor depărtat și intim (o forfecare stilistică) retușează, din mase, portretul împăratului, atât din punct de vedere moral, cât și fizic. Alt rol al schimbării unghiurilor de vedere asupra efigiei imperiale este amplificarea surprizei: una se observă de la distanță, un conducător desăvârșit, și alta gândește împăratul, suit pe soclu de curteni. Fiecare acțiune a lui este acompaniată de ampla reacție a mulțimii, a popoarelor înseși, risipite pe hartă; e o vreme a basmelor permisibilă avizelor sonore dintre oameni, indiferent de numărul de kilometri dintre ei, pare a fi un pământ plat, mișcarea diriguitorului fiind vizibilă din orice punct, iar glasul său auzit de oriunde: „Deodată împăratul din tronul lui se școală / Ca regele pustiei din stânca de granit, / În curte oastea sună cântarea triumfală / Poporul o aude mișcându-se ‘miit”.
Sănătatea și vigoarea împăratului asigură prosperitatea națiunii. Pentru un om care toată viața a cooperat, moartea nu este decât un partener, a cărui misiune devine curmarea chinului adus de bătrânețe, un mesager al destinului împlinit, iar acum este momentul predării ștafetei. Impresia zborului propriului duh, către lumea de apoi transpare în portretul fizic: „Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase, / Pletele argintoase pe umerii-i cădea”. Ca în vechile credințe populare, morții i se repartizează trăsături motrice (ea vine la oameni), dar nu terifiante: o vietate înaripată, dotată cu vestmânt. Acțiunea ei va fi caracterizată de noblețe (asemenea gestului făcut de Iulius Caesar care își va acoperi fața, schimonosită de chin, cu mantaua, pentru ca expresia din ceasul morții să nu fie dezagreabilă martorilor clevetitori).
Fixarea eului liric în condiția unui om extrem de bătrân reliefează trăiri de o autenticitate general valabilă; încă o dată, Eminescu face dovada comprehensivității naturii umane: „Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. / Din oase și din vine a stors a vieții suc / Și slabă și uscată e împărăteasca-mi mână. / Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc, / Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună / Pe mine… Și suflarea-mi aripile-i o duc / (…) Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește”.
Întocmai titanului Atlas, craiului îi pare să fi ținut împărăția pe umeri, ca pe un bun material, ca pe un plan detașabil (de la sine, pe umerii mai tineri ai moștenitorului). Lumea este privită de la nivelul cel mai de sus. Astfel, imperatorul a deslușit viața la modul general, ca pe o imagine, un „chip” al timpului trecător. A se fi dedicat vreunei plăceri comune ar fi echivalat cu abandonarea puterii (autoritate care ar fi trecut iute în mâinile unor neisprăviți, ale unor profitori de ocazie) și i-ar fi fost mai greu să recapete aura anterioară, domnia însăși, pentru că statutul i-ar fi fost impregnat de ieșirea în decor, de plăcerile improprii rangului deținut, cert este că totul s-ar fi șubrezit, ori pentru o asemenea tărie de caracter, de a sta conectat în permanență la interesele națiunii, el s-a pregătit, fapt pe care-l nutrește și pentru fiul lui. Câteva lucruri fundamentale se deprind din optica de viață a vigilentului hegemon: crede în dihotomia ființei umane, în viața de apoi (acolo unde-i va ajunge sufletul), cerul, guvernat de Dumnezeu, e sursa inepuizabilă a timpului. De asemenea, el își recunoaște și afirmă despre o abilitate superioară lui Atlas, anume aceea de a manipula puterea ca pe un plan material, ca pe un dreptunghi de lemn pe care-l ține deasupra.