Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de temeri,
dar în prezența ei,
visam să zburăm,
să ne ascundem de lume,
la marginea pământului.

Am împărțit vremea cu nimicuri,
despre paznicul Academiei,
„A tunat stăpânul: să fie părăsită incinta!
Ce putea face bietul om?
Ne-a spus încet să plecăm”...

Speram să renunțe la poveste,
să vorbească despre noi,
dar era fermecătoare
și în amintirile ei.

Stă în fața mea...
Oare simte ceva pentru mine?
E doar politețe?

Dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Pomul îmi face semn din ram,
dar nu am curaj să mă apropii,
mă tem că o sperii.

O, ce minune! Zeii mi-au răspuns.
Ea se ține de mine,
ca o notă muzicală pe coarda harpei sufletului meu.
Parcă s-a apropiat cu un pas...
„Hai! să-ți arăt manuscrisele mele”.

Scot pergamentele,
i le dau spre judecată.
„Le caut în biblioteci, îmi dai autograf!” -
îmi zâmbește.
De nu aș fi Diogene,
m-aș învârti ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?