M-am închis în casa de la țară, 
departe de acel tumult, 
care îmi stătea ca un turban pe cap.

A intrat și aici, după mine, dorul, 
care nu știu ce iscusite chei a manevrat, 
că a deschis ușa cu ușurință 
și m-a deșteptat. 

Am ajuns iar numai piele și os. 
Somnul îmi este puțin. 
Bucatele nu-mi plac.
Mă salt din pat, 
ca un prunc spre primul pas...

Mă uit spre soarele care și el este stingher, 
dar, spre deosebire de mine, 
se poate arăta, oriunde, în lume, 
drept cosmos 
împachetat în sulițe migratoare.

Și tutunul, 
pe care, 
adineauri, 
l-am așezat în foaia de țigară, 
îmi face semne discret din fumul 
care-l duce în rotocoale, 
peste o fâșie de orizont.

Numai eu, 
imobil și atent să închid dorului poarta inimii, 
ruginesc în balamale de foc aprins.
„Da", îmi șoptești,
cum ai ajuns în apropiere, 
nu am nicio idee - mi-au zburat toate-,
„nu ai zăvor pentru a mă ține departe, 
într-un colț de cetate"...