Prin parcul trist, ieri vântul rătăcea,
Cu pași grăbiți, pe frunze se-ntrupase
Și brațele-i aprinse-n dans se desfăceau,
Smulgând cuiburi din ramuri, sub ceruri stinse-n ceas.

Ah, șuierarea lui voia să zdrobească
Statuia lui Cupidon, de piatră și tăcere,
Acolo unde, strâns legați, iubirea-mbrățișa
Pe doi îndrăgostiți ce visau eterne sfere.

Sub arcul săgeții în zăbavă, glumeți, noi pieptul dăm,
Când frunze în torent vorbesc
Și unele, ca oglinzi, chipul ni-l reflectează,
Iar crengile cad, ca patimile arse în inima aleii.

Așa trecu o oră, comună și ușoară,
În veselia toamnei ce pleacă să dispară.