Ploaia rece îmi pătrunde prin haină
și se face prietena mea intimă.
E în dialog neîntrerupt cu porii pielii,
iar eu ascult ce ei, bolborosind, îi spun...

Ne-ai trezit din starea de pază
a celui pe care-l alcătuim —
din cap până-n picioare.
Îi purtăm tristețea și gândul despre sine,
îi purtăm personalitatea
peste întinsul câmpului și al zilei.
Îi ținem laolaltă organele interne.
Cel mai mult dintre ele ne vorbește inima —
pe care și noi o păzim,
permeabili la soare și la tine,
ploaie de toamnă,
scursă din streșini
ca funinginea din coșul zării.

Erai binefăcătoare în vară —
am crezut că și astăzi —
dar începi să ne împingi
în senzația de frig,
care tot din noi se naște,
ca o pavăză
față de cadrul cuprinzător al Pământului.

Hai să ne luăm rămas-bun,
vedem că ți-ai întețit stropii,
ne invadezi,
vrei să ne cucerești deodată,
ca un imperiu revărsat în lume
prin pronie cerească...

În odaie, totul e împăcat cu sine însuși.
Mi-am dat jos haina —
îngreunată de apă și de toamnă —
și m-am furișat cu mintea
în universul cărților din raft,
deschise pe rând,
după cum am chef:
de o proză sau o poezie
cu mai puține geamuri luminate la stradă
și cu mai multe deschise
spre soarele tânjit în suflet,
clopot răsunător. 
Ding-dang!