Eram pe punctul de a te sfărâma toată
când te-am luat în brațe
și te-am strâns la piept ca pe Biblie,

dar a survenit sabia din cer
a Celui care știe să-și facă prin curte curat —
cosmosul de peste gard —
și, într-o clipă, a despărțit dragostea mea,
care mi te lipea
de ceea ce în toată vremea inima ta 
genera către mine:
o apropiere mereu nouă,
care cu nimic din lume nu semăna...

Ne întinseserăm peste iarba verde.
Ajunsesem să te caut
prin patria insectelor terestre,
fiindcă începeai să regresezi,
să te subțiezi,
ca amnarul ros de cremene
după prea multe încercări pentru o scânteie.

Stăteam de tine
ca să te păstrez în parametrii dragostei
în care ne cunoscuserăm,
însă orice fir de nisip 
cădea tot în timpul trecut, care, 
prin întoarcerea clepsidrei, 
devenea din nou 
izvor pentru prezent și viitor. 

Între timp, luna se instalase
și-i zbârnâiau razele
ca niște corzi ale chitarei din colț,
uitată de un trubadur medieval
rămas în turnul căruia „Istorie” i se spunea.
Ca semn al lui pe pământ,
chitara și-a aruncat prin crenel
umbra în drum,
ca s-o aflăm noi,
cei din secolul douăzeci și unu,
iar buzele, până să ni se unească
într-un sărut de foc,
se uscaseră de dor
și de atâtea palavre
rostite pe întinderea vremii trufașe.