Ne întâlnim, Socrate, pe la apusul soarelui, 
când ideea de lumină se consumă în discuțiile zeilor despre ziua care a fost 
și urmează să se întrupeze 
într-un soare aflat la marginea cerului, 
gata să cadă în prăpastia de dincolo de cele văzute. 
Cred că Zeus l-a avut drept model 
atunci când l-a ridicat pe om din lut. 
I-a urmărit drumul pe boltă și a spus: 
„Când obosești și te duci la somn, 
atunci și omul să se bucure de pacea nopții, 
cu un opaiț aprins în casă.”

— Dar ai spus că amurgul este ideea zeilor despre ziua care și-a ars lumina 
și nu rezultă din rotația pământului 
ori din starea astrului însuși...

— Umbra ideilor supreme consfințește întregul adevăr, Socrate. Noi suntem cei care ne abatem de la dogmă, 
în discuții spumoase.

— Crezi că printre zei s-a vehiculat 
și ideea despre mine, 
despre ceea ce sunt și ceea ce spun? 
Că pe acolo, din zori și până în noapte, 
există unul asemenea mie, 
care le vorbește despre filosofia propriei lor structuri ori despre înțelesul dreptății sociale?

— Dacă va fi, o spulber eu...

— Ce vorbă-i asta?

— Pardon! O șterge cu aura ideea de Socrate 
umbra ideii mele, de Platon...