Aici, 
pe când Helios își mâna caii înflăcărați 
spre asfințit, 
cufundând mărețul pământ în umbră, 
se întâlniră doi bărbați iscusiți la minte. 
Atunci Platon, 
cel cu glăsuirea aleasă, 
prinse a vorbi primul către învățătorul său:
​— O, Socrate, înțelept între muritori, 
privi-vom cum mândra lumină, 
lăsată de zei ca dar, 
se mistuie în sfaturile cele tainice ale Olimpienilor. Privi-vă-vei cum soarele, 
la marginea bolții, 
stă gata să cadă în hăul cel fără de fund 
dincolo de zarea știută. 
Cu adevărat, 
Zeus cel ce tună în nori pe el l-a avut drept pildă 
când a plămădit din lut neamul cel trecător al oamenilor. Căci privit-a stăpânul Olimpului 
mersul astrului pe cer și a grăit: 
„Când tu, o, Soare, vei obosi 
și vei căuta așternutul mării, 
atunci și omul cel trudit 
să primească pacea nopții, 
ocrotit de lumina firavă a opaițului în casă”.
​Atunci Socrate, 
cel ager în gând și meșter la vorbe, 
îi răspunse cu glăsuire cumpănită:
​— Grăit-ai, tinere, 
dar oare n-ai spus tu mai înainte 
că amurgul nu-i decât gândul zeilor 
despre ziua care s-a stins, 
iar nu rotirea pământului 
sau oboseala astrului cel sfânt?
​Iar Platon, 
cel cu mintea adâncă, privindu-l, 
îi întoarse vorba:
​— Umbra ideilor nepieritoare, o, Socrate, 
este cea care pecetluiește adevărul 
printre oameni. Noi doar, 
muritorii prinși în vârtejul vorbelor spumoase, 
ne abatem de la legile cele vechi.
​Iar Socrate, cel cu sufletul dârz, 
zâmbi sub bărba-i cărunta și zise:
​— Crezi tu, așadar, 
că în palatele de aur ale Olimpului, 
unde zeii petrec în ospețe, 
s-a dus faima despre mine 
și despre vorbele mele? 
Crezi că acolo sus, 
din revărsatul zorilor și până în noaptea neagră, 
se află vreun suflet asemenea mie, 
care să le predice nemuritorilor despre firea lor 
sau despre dreptatea cea sfântă a cetății?
​Atunci Platon, 
simțind cum puterea gândului său crește, 
rosti cu glas profetic:
​— Ba un astfel de chip va fi înscris în veșnicie... 
ba chiar eu însumi îl voi mistui...
​Speriat de așa trufie, 
Socrate cel înțelept strigă:
​— Ce vorbă cumplită ți-a scăpat printre dinți, 
o, Platon?
​Iar tânărul, 
plecându-și fruntea ca în fața unei puteri mai mari, încheie:
​— Iartă-mă, luminate Socrate! 
Voiam să spun că umbra gândului meu, 
care va purta numele de Platon, 
va șterge într-o zi din memoria lumii, 
ca o unealtă de neînduplecat, 
însăși ivirea altor filosofii pe acest pământ!