Adi, bărbatul cu zâmbet statornic,
care-și poartă furtuna sub frunte, 
ascunsă de muritorii din jur!
Când mânia îi tulbură gândul 
și norii i se-adună în suflet,
cu amândouă mâinile părul și-l dă pe spate,
dar zâmbetul, 
asemenea flăcării vegheate de zei,
nu-i piere de pe chip, nici sub povara durerii.

Cuvântul îi curge ales, 
precum vinul cel vechi din cupe,
iar glasul îi poartă în sine o tainică însuflețire
când numește pe cei care-au lăsat urme adânci în veacuri,
pe scriitorii slăviți și pe oamenii ieșiți din comun,
ale căror fapte și gânduri, 
asemenea stelelor, 
ard peste întunericul vremii 
și peste uitarea cea lungă.

Dar când, între oameni, 
simte că locul nu-i este menit,
se trage deoparte, tăcut, 
precum vulturul sus pe o stâncă,
de unde privește întinderea lumii cu ochiul ager
și cântărește în minte cuvintele, faptele, rostul.
Nu-i scapă nimic din ce spun cei care se cred înțelepți,
căci mintea-i străbate ascunsul, 
dincolo de vorba rostită.

Iar dacă te împiedici pe drumul întortocheat 
al întrebării
și nu mai găsești cărarea prin desișul gândirii,
el nu se repede să-și pună în față știința...
așteaptă să-l chemi, 
precum străjerul așteaptă semnalul.
Și-atunci îl găsești lângă tine, discret, fără slavă,
un sprijin tăcut, 
ivit tocmai când ai nevoie de el.

Au fost mulți dintre aceia pe care i-a cinstit 
cu iubirea lui
și care, primind-o, n-au știut 
să-i răspundă cu aceeași măsură...
El nu înalță cetăți din reproșuri, 
nici temple durerii,
nu judecă pe cei care l-au dezamăgit...
El tace și pleacă, 
închizându-și în sine porțile,
și nu le mai caută glasul, nici pașii, 
nici pragul.

Așa se retrage din lume un om care-a dat prețuirii
mai mult decât cereau legămintele simple-ale firii,
căci rana cea mai adâncă nu vine din mâna dușmanului,
ci din tăcerea acelora cărora le-ai deschis sufletul.

Și dacă, 
într-o zi, 
ar voi să-și măsoare viața,
să-și numere prietenii, 
asemenea turmelor numărate-n amurg,
și-ar cerceta amintirile, una câte una,
ar afla că mulți au trecut precum umbrele peste câmpie,
că mulți i-au primit bunătatea, 
dar n-au știut s-o întoarcă,
iar cercul celor statornici s-a strâns 
până aproape de unul.

Unul singur ar rămâne, 
Unul care i-a cunoscut vrednicia 
și nu i-a întors spatele,
care l-a prețuit și atunci când
niciun glas nu-l chema.
Acela ar sta lângă el, 
precum stejarul lângă stâncă,
prin rădăcini adânci în pământul încrederii vechi.

Aceasta-i povestea lui Adi,
a omului care zâmbește, deși poartă furtuni,
a celui care știe să tacă, 
dar vede mai mult decât spune,
a celui care dăruiește fără să ceară cununi
și care, din mulțimea care-l înconjoară în viață,
păstrează la urmă un singur prieten adevărat.

Nu mulțimea măsoară statornicia unui om,
nici vorbele multe nu fac o prietenie trainică,
doar sufletul care rămâne când ceilalți se risipesc,
mâna care nu pleacă atunci când întunericul crește
și inima care te prețuiește fără martori, fără răsplată.

Astfel, de ziua lui,
mă gândesc la Adi, 
pentru tăria ascunsă sub zâmbetul lui,
pentru mintea care judecă limpede, 
pentru inima care nu uită
și pentru credința că, 
dintre o mie de oameni,
e de-ajuns unul singur 
să-ți fie prieten cu adevărat.