Al doilea film îl începeam acasă, 
când prunii erau inamicii mei, 
turci rătăciți prin curte, 
pe care-i învingeam în duelul 
cu sabia de lemn, scoasă de la brâu, 
confecționată dintr-un cocean 
sau dintr-o tulpină de floarea-soarelui.

Nu știu cât ținea bătălia, 
dar eram trist când se lăsa amurgul 
și nu mai vedeam ce ramuri loveam. 
Să intru în casă nu era tocmai bine, 
pentru că mă aștepta mama cu lecțiile 
pentru a doua zi, 
să verifice dacă le-am lucrat...

Mai aveam o ocazie de a participa, 
într-un fel sau altul, 
la o caravană de filme, 
cu impresia 
că mă desprind de realitatea 
care mă copleșea... 
Aflasem cine erau copiii 
celui care ne proiecta filmele 
la Căminul cultural 
și mă gândeam câte pelicule 
vor fi văzut ei fără bilete și fără program
de intrare la cinematograf.

Mă puneam fictiv în locul lor 
și revedeam în minte desenele animate 
și filmele istorice preferate.

Îi fericeam. 
Când mi se defecta televizorul Orion, 
cu lămpi, 
gândul mă ducea la ei: se uitau la filme 
și pe un ecran mai mare,
dar și-au pierdut tatăl devreme. 
Cel care ne proiecta filmele la Căminul cultural 
s-a dus în altă lume, 
fără ca peliculele, 
pe care le monta, 
să-i fi dat o mână de ajutor, 
să-l fi putut reține în viața anilor șaptezeci.