Oalele scot abur pe gură mai mult decât oricând,
parcă ar fi sufletul celor dispăruți de-a lungul timpului,
pe rând, ca nucile din crengi,
când le bate soarta cu parul din mâinile gospodarilor.
Mesele se întind, niciun ochi nu mai are lacrimi
și nici vreme să oglindească trecutul.
Peste tot se aud strigături,
ba pentru linguri, ba pentru prosoape.
Carnea, deja rumenită la cuptor,
se acoperă într-un lighean verde cu bulion
din roșiile care și acum plesnesc
și își desfac sucul în compoziție,
ca niște guși de curcan.
Soarele e independent, încă mai suflă căldură în sat,
pe ulițele care își scot capul, mirate să audă
ce stea și galaxie din cosmos au explodat.
Călcate de opinci în trecut, azi de pantofi și de adidași —
acesta mai e un nou motiv de mirare
pentru ulițele care dorm pe-o ureche în istorie.
Când văd soarele, oamenii, rânduiți la mesele de lemn,
își spun că ne face cu mâna de dincolo cel pomenit aici,
dar pe cer nu sunt decât avioane,
ale căror dâre albe semnalizează reacția motoarelor.
Ciorba de gherghir — până să pronunț cum trebuie,
sunt corectat de maicile care o fierb —
e cerută de majoritate, precum și de preot,
care, după ce sfințește toate felurile de mâncare,
nu rămâne, însă, pentru pachet,
ci pretinde, pentru mai târziu,
o găletușă de același fel de ciorbă,
deși mai este alta, de pasăre.
În urechi vin voci de peste tot.
Stau lângă Tavi, care îmi arată pe telefon
stâlpii albaștri ai casei.
Ies într-un târziu din rând, transpirasem...
Mă duc în grădină, pentru puțin timp,
cât să pice din ramuri o gutuie de tot îngălbenită.
