Moscheea Albastră

În drum spre Moscheea Albastră, am întrezărit, în spatele unor gratii de gard, chipurile a cinci copii, care se uitau, zâmbind, la trecători: aveau de la trei, la șapte ani. Mama lor i-a strigat și, vrăjiți de glas, s-au adunat, în jurul ei, ca niște pui veseli.

Înainte de intrarea în Moschee, am urmărit ritualul: turiștii își spălau picioarele la apa venită de la un șir de robinete. Femeile, indiferent de credință, erau obligate să poarte broboade pe cap, dacă intenționau să exploreze lăcașul.

Înăuntru, îngenunchiați pe covoare persane (fără colțuri), credincioșii în profetul Mahomed făceau mătănii.

Nu am simțit niciun fel de sfințenie. Cupola imensă mi se părea de tablă goală. Gândul mi s-a dus înspre bisericile noastre din sate, acolo unde, în cel mai amărât colț, inima îți este mângâiată de Christos. Am admirat, încă o dată, politica voievozilor români de a menține, cu orice sacrificiu, în tratatele cu Înalta Poartă, credința strămoșească: probabil, în incursiunea la sultan, au vizitat diverse moschei și nu au fost impresionați, fiindcă nimeni nu-ți „vorbește” de sus, din cerul înalt, ca în fața icoanelor, oricât de atent ești.

Dacă, anterior, în timp ce nu găseam hotelul, eram derutat ca un turc la noi, de această dată, m-am bucurat pentru identitatea mea religioasă, primită de la strămoși.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *