Victoria, 1986

Aseară, zbughind-o la un meci de fotbal, organizat de noi, cei din tabără, am zărit un tinerel cu păr lung și mustăcioară, stând cuminte lângă balustradă. L-am strigat: „Hai și tu la fotbal!”. Cei care ieșeau din camerele lor mi-au spus că este Mircea Cărtărescu, însă eram mulțumit că îmi confirmase că vine. Nu s-a supărat că l-am luat la pertu.

Astăzi, mă înscriu la cursul pe care-l ține Mircea Cărtărescu, Ne spune o poveste, prin care intenționează să ne șocheze, de fapt, numai pe astfel de lucruri mizează.

Membrii unui trib au vizionat un film. La final, au fost întrebați ce au văzut. Toți au răspuns: „O găină!”.

Filmul era complex, cu multe cadre, un film propriu-zis. Cercetătorii au examinat din nou filmul. Găina era singura care a străbătut ecranul televizorului, în linie oblică: de aceea, oamenii din trib au remarcat-o; ei nu știau să se uite la televizor – urmăreau filmul de sus în jos, linie cu linie, iar găina a străbătut toate liniile, în câteva secunde.

Poetul optzecist este profesor la o școală generală din București.

(Va urma)

Cursul despre Kafka (1986, în tabăra de la Victoria, curs la care mă înscriu) este ținut de Florin Iaru, despre care se spune că „este specialist în Kafka”.

În sală, la o masă rotundă, iau și eu cuvântul: „Înainte de a muri, Kafka i-a cerut prietenului său cel mai bun să-i ardă scrierile, dar acesta nu l-a ascultat”. Specialistul în Kafka mă contrazice: „Nu este adevărat. Nu am auzit despre așa ceva. De unde știi?”.

Citisem Procesul de Franz Kafka. Urmam un profil de filologie și-mi propusesem să lecturez toți laureații Premiului Nobel pentru literatură.

Ezit să-i răspund, fiindcă am rețineri să nu-l discreditez pe specialist în fața celorlalți, însă el insistă și nu am încotro: „Am citit în Prefață”. El mă combate în continuare și mie nu-mi vine să cred că el nu a găsit un asemenea amănunt în Prefața cărții. Este superficial. Astăzi, de câte ori îl văd la televizor, schimb canalul, pentru a evita să retrăiesc, într-un fel, momentul acela al descumpănirii din parte-mi, cum un pretins cunoscător al operei lui Kafka nu reținuse un lucru atât de vizibil, scris într-o biată prefață și cum s-a zbătut să-mi reprime intervenția. De asemenea, stilul precipitat și nesigur de a se exprima pe seama unei teme este neschimbat, precum în acel an, 1986, când l-am întâlnit în tabăra de creație.

Florin Iaru mă ține minte… Într-o discuție (tot în 1986) – ne-a strâns pe toți de la curs, într-un cerc, la iarbă verde – și ne întreabă care este poetul nostru preferat, poet român. Toți dau nume la modă, predominant fiind (pe bună dreptate) cel al lui Nichita Stănescu. Pentru a se auzi și alt nume, eu rostesc: „George Coșbuc”. Am în vedere excelentul volum Balade și idile, volum extrem de modern și în prezent. Florin Iaru strâmbă din nas, ca un puști răsfățat și pistruiat… Țin în mine dezamăgirea, nu-i dau drumul prin vorbe, pentru că nu are niciun rost, dar sunt sigur că optzecistul fandosit nu a citit Balade și idile și nici nu și-a dat seama că Iliada și Odiseea sunt traduse de George Coșbuc.

(Va urma)

Una dintre activități a fost efectuarea unei vizite la mănăstirea Sâmbăta de Sus (1986). Am stat de vorbă cu un tânăr călugăr, care m-a îndrumat către altul mai în vârstă, despre care avea numai cuvinte de laudă: „Du-te și vorbește cu el, este foarte învățat și este scriitor”. Nici până astăzi nu-mi dau seama dacă a fost Arsenie Boca. Din convorbiri, nu mai rețin mare lucru, decât natura lor religioasă. La finalul întrevederii, mi-a oferit o carte poștală (pe care a semnat-o indescifrabil), pe care mi-a scris următoarele cuvinte: „Cu Dumnezeu înainte, sus inima!”. Mă așteptam la altfel de mesaj. Multă vreme, am încercat să mi-l lămuresc: a văzut ceva la mine, o timiditate pe care ar fi trebuit s-o înfrâng prin gândul la Domnul? A întrevăzut vreun obstacol în calea mea, de la al cărui recul să pornesc în ascensiune, iar nu în jos, în pierderea curajului? Eram și excesiv de superstițios (până când cineva mi-a spus: „Dacă ești superstițios, te îmbolnăvești de nervi!”), datorită vârstei și mi se întuneca sufletul, luând în calcul varianta cu eventualul obstacol, fiindcă nu simțeam în mine puterea să-l depășesc. În sfârșit, astăzi, socotesc înscrisul de pe ilustrată ca o lumină transmisă de o inimă ce nu mai bate, de o stea ce nu mai e, care „demult, s-a stins în drum, / în depărtări albastre, / iar raza ei abia acum / luci vederii noastre”.

Am vizitat și mai târziu mănăstirea, în 1991, cu părinții, dar nu am mai retrăit atmosfera aceea a adolescenței, când, poate, mi se părea că sunt și eu un ales al Domnului, un tânăr sperând să fie ajutat de Cel de Sus în temeritatea de a cuceri ubicuitatea, prin vocație.

(Va urma)

Ne instalează în căminul unui liceu.

Prof. Armeanu dispare nu știu unde: „Dacă ai nevoie de ceva, mă cauți!” – cu aceasta m-a lămurit.

Sunt afișate următoarele activități, pe un ecran de lemn: diverse cursuri, ținute de către Mircea Martin, Ion Rotaru, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Petre Cimpoeșu, Val Condurache ș.a. Ulterior, am aflat că ar fi fost și Ion Cristoiu.

Tabăra este coordonată de Lupulescu, un tânăr activist de la București, un tip înalt, purtător de ochelari, volubil și respingător prin nivelul redus de profunzime (nu se putea discuta nimic cu el, decât despre distracții).

În fiecare seară, avem program de discotecă. La modă, este interpretul Falco, autorul melodiei Rock Me Amadeus. Un prichindel dansează în genul robotic. Lupulescu stinge luminile și accentuează mișcările dansatorului liliputan cu lanterna. Pentru că nu înțeleg mimarea inanimatului, mă duc în cameră și încerc să adorm.

P.S.

Primul nostru interlocutor este Ion Rotaru, fostul student al lui G. Călinescu, De statură medie, solid, cu păr alb (păr drept, frezat pe dreapta), ne povestește molcom despre el însuși. E politicos, în stare să ne mângâie pe creștet, ca bunicul din nuvela lui B. Șt. Delavrancea.

Ne arată mâna dreaptă, ale cărei degete au fost retezate de la mijloc înspre vârf: a suferit un accident de muncă, pe vremea când lucra în domeniul forestier.

Ion Rotaru, celebru prin cartea intitulată Analize literare și stilistice, este modest, la locul lui, cu mult bun-simț, total diferit de majoritatea eclectică.

(Va urma)

Luasem treapta a doua. Mă relaxam, în sufragerie, căutând un post de muzică, la radioul Pacific. Sună telefonul (fix), al cărui număr era: 52877. Răspund. O voce feminină îmi cere să merg la sediul UTC, pentru a mi se comunica mai multe, pe marginea unui premiu literar. „Nu este greșeală? Fiindcă eu nu am participat la niciun concurs” – am răspuns nedumerit. „Veniți la sediu și vă vom detalia!”. Imediat ce am pus receptorul în furcă, a trebuit să-l ridic: un apel nou, însă de la liceu, de la profesoara care se ocupa de cenaclul literar, „Alexandru Macedonski”. Îmi transmite: „Nu am apucat să te sun, dar, după ce s-a încheiat anul școlar, ni s-a solicitat să trimitem toate creațiile literare de la ședințele de cenaclu. Dintre toate, au fost premiate poemele tale”.

La sediul UTC, o domnișoară, extrem de afabilă, plăcută, deși i se putea observa puf crescut excesiv pe față, îmi explică, de asemenea, ceea ce apucasem să prind din convorbirea cu domnișoara Iordache (coordonatoarea cenaclului). Premiul consta în participarea la o tabără de creație, organizată în orașul Victoria, jud. Brașov, cu plecarea pe 26 august (dacă nu mă înșel). Eram singurul câștigător din județ! Voi fi însoțit de către profesorul Armeanu.

Premiul picase cum nu se poate mai bine, datorită scutirii de la practica agricolă (nu mai trebuia să duc hârtie cu numărul de zile muncite pe câmp, datorită recompensei respective, tabăra),

(Va urma)

Niciodată nu mi-a plăcut în tabere…

Eram în clasa a doua. Se organiza o tabără la Calafat. Tata mă sfătuia să nu mă înscriu, că nu este cine știe ce, dar nu l-am crezut, chiar îl acuzam că se opune „fericirii” mele.

Am împrumutat geamantanul unchiului meu, un geamantan enorm, cât o zi de post. Abia îl căram. Încuietorile erau de metal și aveau broscuțe pentru chei.

În tabără, au venit copii din localități diferite. Din mesele pe care le primeam, rețin gustul mazării. Lângă mine, mânca băiatul (unui profesor), care vocifera, pe seama „zemii”.

La Dunăre, m-am scăldat, în rând cu toți, însă, la un moment, fluxul maiestuos al apei m-a luat pe sus; m-am trezit sub apă: eram destul de calm, mai aveam puțin și dădeam mâna cu Neptun… Gândeam sub apă, ca o vietate a ei, tristețea de a mă fi despărțit de viața pământeană, pentru alta acvatică, nu era alarmantă, mă luase apa la vale, eu fiind răsturnat pe spate. Când resemnarea mă stăpânea, m-am izbit de picioarele unui coleg mai mare. El m-a tras în sus. M-am uitat în jur și am observat că apa era atât de scăzută, încât nici nu i-am răspuns la întrebare: „Ce faci, mă, aci?”, pentru că nu aveam cum să-i spun că era să mă înec într-o apă adâncă de un metru, deși fluxul puternic mă purta vertiginos în direcția lui, spre centrul Dunării.

Alte amintiri nu mai am din tabără, decât din ziua plecării: am primit mâncare la pachet, pentru drum: pâine, cârnați și roșii. Aveam să merg pentru prima dată cu trenul… U! U! U!

(Va urma)

În general, Grecia este senină, diferența dintre sat și oraș fiind imperceptibilă. Totuși, într-o vară, am vizitat un sat de pescari, ai cărui locuitori încă purtau costume naționale. Coborâsem într-o pagină de Nikos Kazantzakis: deși cu etaj, casele (văruite în alb) păreau mărunte, cu funcțiuni ancestrale – plase de pescari și unelte de lemn, zărite te miri unde.

În centrul satului, acolo unde soarele își făcuse un ditamai culcușul, ca un urs insațiabil de ceea ce-i oferă planeta, vorbeau, pe o bancă, trasă la umbră, sub un smochin, greci bătrâni, cu pălării negre pe cap. Pe drum, mai umbla câte o bunică, turtită intens de basmaua neagră, legată sub bărbie, astfel încât ar fi fost imposibil să accepți faptul că, vreodată, femeia ar fi avut și altă vârstă…

Atmosfera de ansamblu era caracterizată de austeritate, iar cine suferă de claustrofobie, oricât ar fi dat ocol, nu ar fi reușit să descopere o cameră bună de făcut nani, întrucât aterizasem într-un spațiu liliputan, ca într-un film american, al cărui titlu nu i-l mai știu, când totul în jur intrase la apă. Impresia de ajustare, de părăsire a propriilor dimensiuni, pentru altele reduse, m-a gonit din centru, înspre un deal, unde am poposit în curtea largă a unei școli (de sat). Am oprit mașina și m-am bucurat, în sfârșit, de lărgime, de ceva recognoscibil și integrabil în acest secol.

Satele din Turcia mi s-au părut (în 2010) peste cele din Cehia (acestui an). În Turcia, GPS m-a abătut de la autostradă, pe o rută mai rapidă, prin sate, ale căror drumuri erau netede, bine îngrijite, pe care vedeai tractoare cu două-trei remorci încărcate de produse. Nu am fost deloc incomodat în trafic, drumurile fiind destul de largi (nu „potecuță”, drum forestier precum în Cehia). În marginile grădinilor sau ale diverselor plantații, erau instalații de irigare. Deși în stil autohton, casele erau moderne, oaze de bunăstare. Se poate ca satele cehe să-și fi atenuat funcția agricolă, datorită ocupației profesionale de tip urban, a locuitorilor și, din acest motiv, să-mi fi dat o impresie de părăsire, de lipsă de extravaganță, însă, pentru starea deplorabilă a drumurilor, nu există nicio justificare…

Dimineața, Praga este liniștită. Grupuri de tineri stau în loc și discută pe marginea itinerariului pe care să-l urmeze. Casele sunt vechi, iar pe străzi, istoria orașului se duce la vale, ca o apă în volburi; e un vuiet, al efortului eroilor săi, de a rezista și merge înainte, precum Alexandrescu descoperea, la Cozia, amprenta spirituală a lui Mircea cel Bătrân. Față de Viena, străzile sunt mai largi, ai sentimentul că respiri, că îți trebuie plămâni de amploare, la nivelul celor de care avea Pisicuța, iapa lui Calistrat Hogaș.

Pe autostradă, totul este în regulă, până la un punct, care punct, sărit din pungă sau dintr-o literă pronunțată de-un zeu (al drumului), apare, totuși, devreme, pentru că suntem alarmați de GPS că urmează o porțiune mare de blocaj. Mai mult, suntem abătuți (de la traseu) de o serie de stâlpi de plastic, plasați de poliție, al cărei echipaj se regăsește ceva mai încolo…

Pe drumuri de țară, mult mai sparte decât la noi, Cehia e deprimantă, deși am fost încântat de lanuri întregi de lavanda sau de case, cât de cât aranjate, case risipite, ca dinții în gura babei.

Jeepul s-a zgâlțâit din toate încheieturile (cum se spune), însă clima (cu două zone) menține confortul termic (22,5 grade Celsius). Când coborâm din mașină, în Slovacia, senzația este de a-l fi întrecut pe Arhimede, cât pe ce să descoperim o teorie, secundară celei a presiunii (în apă): ni s-a părut a fi căzut într-o cadă cu apă caldă, atât de dens era aerul fierbinte, ca o vietate concretă, omniprezentă. Am achiziționat rovinieta și am auzit vorbă românească.

Rutina este aceeași, ca în jurnalele anterioare. De la Lugoj, drum aglomerat, dominat de tiruri care se întrec între ele. Între Orșova și Severin, întrezăresc mașina unui văr.

O lumină stranie acoperă Dunărea. Îmi trec, pe dinainte, fotografii diverse, cele care mai aduc aminte de insula Ada Kaleh (pentru că, între timp, se va fi transformat în mâl, prin care își fac adăpost peștii și alte viețuitoare marine). Pe centura Severinului, se pune furtuna. Plouă atât de tare, încât nu mai văd nimic în față, cu toate că ștergătoarele sunt la a patra treaptă. Știrile sportive de la radio mă țin la curent cu partea senină a țării, acolo unde nu este încă furtună. Îmi pare că mergem prin Bermude: nu mai există timp, decât furtună. Putem ajunge oriunde, ajung să cred, și nu voi fi mirat. Aproape mi-e teamă de natură (cât de puternică este – îmi spun, pentru a câta oară?).

(Va urma)