Teatrul de revistă „Constantin Tănase” – pitit sub balcoane, totuși pare o gură care cântă și rostește poante. Ce animație trebuie să fi fost, vara, aici, în perioada monarhică! Nasul marelui actor e ca un bulevard, pe care îmi merge gândul.

Peste drum, teatrul „Odeon” anunță faptul că este în viață, prin afișele care marchează spectacolele ce urmează a avea loc. Unii turiști se pozează în fața statuii, alții se îndreaptă către Ateneu.

Imens, dormind ca un elefant la soare, Ateneul stăruie în mintea fiecăruia, prin sloganul: „Dați un leu pentru Ateneu!”. Grădina din față mișună de vizitatori, însă, astăzi, nu mă voi număra printre ei, din cauza oboselii; orice metru care mă desparte de instituție e mare cât o corabie.

Setea mi se prelungește pe gât în jos, ca o piatră care mă îngreunează treptat. Piramidă în mișcare – mă simt, căreia-i lipsește zeul, dar, la prima înghițitură de pepsi rece, voi redeveni ușor ca un fulg, deși în pericol să fiu topit de caniculă.

(Va urma)