Tradus în limba română de Iulia Zenovia Rolle, volumul de lirică, Berenice și cosița ei de stele (ediție bilingvă , Il Convivio Editore, Italia, 2021), semnat de Angelo Manitta și prefațat de Klaudia Muntean, are ca temă primordială dragostea. În poemul Soarele dansând, poem care deschide volumul, cititorii sunt invitați să asiste la constituirea coordonatei spațiale, sistemul nostru planetar, care va găzdui spectacolul de dans ținut de soare, în cinstea apariției lui Berenice, o tânără ale cărei trăsături fizice și morale inaugurează statutul ei de simbol al femeii ideale, ceea ce Beatrice era pentru Dante sau Madonna, pentru Eminescu (în Venere și Madonă). Dansul soarelui este atât de spectacular, încât, atunci când va înceta, se va transforma în miraj, după care vor jindui toate viețuitoarele, în speranța de a-l revedea în realitate, de la zei, până la insignifiantul purice, ultimul petrecându-și vremea, de acum înainte, numai în boceli și nesfârșite suspine, morav echivalent în basme, ca măsură a extravaganței, cu potcovirea lui (a puricelui) „la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier”. Și pentru poet, Berenice, care a fost și un personaj istoric (regină a Egiptului din anul 246 î. Hr., până în anul 222 î. Hr., ca soție a lui Ptolemeu al III-lea), devine un miraj obsedant, care-l aduce în pragul de a redefini timpul drept „fiu al amintirii” (Cerul Berenicei), iar dragostea, care l-a cuprins, când „cosița de stele / îmi izbește chipul”, îi pare „fiică a aerului”, metaforă adecvată pentru ilustrarea omniprezenței acestui sentiment și proximă versurilor lui Dante, referitoare la zborul lui Beatrice printre sferele planetare: „Iubirea mișcă sori și stele” (Cântul 33 din Paradisul, vol. al II-lea, Divina Comedie). Precum frumusețea Julietei (din capodopera shakespeareană, Scena balconului) trezea invidia lunii, tot astfel, în fața strălucirii lui Berenice, Venus însăși ia măsuri, cu mari eforturi, de conservare a statutului ei de zeiță a frumuseții, fiindcă „își ascunde / chipul, / face luna să pălească, / fură strălucirea soarelui în opacul / univers” (Frumusețea Berenicei). Deși pare o ființă ireală, variantă a unei ficțiuni sublime, totuși Berenice își spune povestea despre Tatăl Magas, Mama Apame și despre iubiții ei, precum Ptolemeu (primul iubit) sau Demetrius (al doilea iubit). Asemenea altor eroine celebre, care, văduvite de prezența bărbatului adulat, și-au exprimat deznădejdea în diverse moduri dramatice, și Berenice, în urma plecării lui Ptolemeu în Asiria, se pune pe plâns și decide a se sluți: „În lacrimi, buclele blondului / păr sunt tăiate de surori / prin legământ. Nu sunt lăsate să cadă, / ci sunt primite de mâini delicate // O șuviță de păr aurie / închide mistice rămășițe / de ceafă blondă” (Berenice își consacră părul). Gestul ei pecetluiește un anumit legământ, potrivit căruia Venus, primind o cosiță blondă din părul femeii, trebuie să-i protejeze soțul, în războaiele duse departe, în ținuturi asiriene. Faptul că intră în posesia cosiței reprezintă pentru Venus principala măsură de consolidare a statutului de zeiță supremă a frumuseții. Nu fatumul lui Ptolemeu sau al evenimentelor ulterioare luptelor pe care le-a dus imprimă paginile volumului, ci soarta cosiței lui Berenice – ca într-o carte de aventuri, cosița dispare din altarul din ceruri, deși „niciun muritor nu a furat / cosița reginei, niciun / hoț nu a întinat memoria Berenicei” (Conon descoperă cosița). Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, cosița reginei egiptene se transformă, în perspectiva lirică de față, în constelația „Coma Berenices”, parte a cerului botezată astfel de către astronomul Conon din Samos, care, aflat și el sub miraj mitic și înzestrat cu noțiuni de istorie, a pus pe boltă „cosița de stele, / a aranjat lumina în teorii / de străluciri orbitoare, în eterne promisiuni / de mirese care jură credință”.

Discursul liric propus de Angelo Manitta, poet italian în vogă, este perfect actual, cu vers bine tăiat, ca în diamant.