Cum își înalță pomii floarea în soare,

ca un pas al fructelor care vin, îndulcite de speranța

de a fi gustate îndelung de gurile care nu mai sunt.  

Copiii urcă în pom.

Ei sunt fluturi ai vieții

și bat din aripi, hrăniți de soare.

În urechi, sună armonica.

Avioanele taie orizontul în două.

Mă duc spre o parte a lui,

unde mi-e casa.

O, cântecul păsărilor înviază spațiul!

Iată ce a înțeles macedoneana mea, din explicațiile despre butoi:

„Bolboroseala unică ignoră întunericul de care era atât de mândru și pune capăt fericirii sale. De enervare, butoiul își zdrobea burta de pământ, dar nu are picioare să-l scoată din lac”.

După ce am râs puțin, ascunzându-mi fața sub manta, am reluat explicațiile, cu mai multă răbdare: „Fericirea butoiului este legată de propriul întuneric. Oricât de întunecat este afară, din cauza norilor care acoperă soarele sau a ploii care izbește caldarâmul, totuși, butoiul știe că doagele țin captiv, ca să nu explodeze, un gol negru și accentuat. De aceea, butoiul zâmbește liniștit. Adăpostitul lui gol este mai adânc decât părăsirea de care suferă, pe bancă, o tânără în lacrimi… Raza care nimerește înăuntru, aducând sclipire, ignoră întunecimea de care era atât de mândru butoiul și pune capăt fericirii acestuia. Supărat, butoiul s-ar lovi cu burta de pământ, dar nu are picioare să se miște din loc”.

Când respir, mulțumit că am fost înțeles, macedoneana mă întreabă: „Ce reprezintă acel butoi?”. Atunci, pentru a anihila dubiile, desenez, cu nuiaua pe nisip, un vas etc., dar femeia mea adaugă: „Dar acest butoi are emoții!”.

(Va urma)

Poem apărut în volumul Sunt poet în fiecare zi

Fericirea butoiului din pivniță
e legată de propria-i întunecime.
Oricât de întunecat e afară,
din cauza norilor acoperind soarele
şi a ploii care izbeşte caldarâmul,
el ştie că doagele-i țin captiv, să nu explodeze,
un gol negru şi mai mare.
Surâde liniştit butoiul.
Adăpostitul său gol
e mai adânc decât al unei părăsiri de care suferă, în lacrimi,
pe bancă, o tânără.
Mustul care-l umple îl face mai greu
şi mai închis în sine, aducând înăuntru sclipire.
Gâlgâirea inedită îi nesocoteşte întunericul
de care a fost atât de mândru
şi-i pune punct la fericire.
De supărare, s-ar izbi cu burta de pământ,
dar n-are picioare s-o ia din loc.

*Poem din volumul Pauză romantică într-un veac precipitat

Carul e străbătut de umbra

voioasă a unei păsări în zbor.

Dau bice boilor pe drum.

În coarne, liliac mov le-a rămas.

Îl zăresc din fundul carului,

însă mi-e lene să mă ridic.

Privesc lateral, pe garduri.

Păsări tăifăsuiesc pe uluci.

Îmi arunc privirea pe spinarea boilor,

de la coadă, spre coarne.

O întindere mai mare în viața mea

n-am văzut. Thesalonikul, față de această spinare,

privit din zare, este destul de restrâns.

Îmi vine să merg pe spinarea

boilor, spre coarne și floarea de liliac

să mi-o asum cu maximă inspirare…

Iată-mă cu o vedere bovină, pe grumazul unuia,

ca alt jug. Lentila aduce la scara

pupilei de bou lucrurile.

Mi-e teamă de copilul în contrasens alergând.

Are, în ochelari, doi metri înălțime

și copilul sunt eu, din ținta vremii scăpând.

Hopul de aseară m-a redus pe mine, Aristotel (cel dăruit metafizicii), unei situații noi, de a analiza și compara vârfurile unor lumi oarecum diferite și nu aș fi vrut să mă înstrăinez eu pe mine însumi de cel care am fost până acum, fiindcă nu mi-ar fi proprii alte valori, dar…

Aseară, macedoneana mi-a dezvăluit cine este cu adevărat; deghizată într-o femeie simplă, care mi-a creat mereu sentimentul (convenabil, de altfel) că depinde de mine, de fapt, femeia mea face parte din elită.

-Mie ce îmi mai rămâne? am întrebat-o (și nu în glumă). Afrodita ești, educată și elegantă ești, înaltei clase aparții…

-Tu ești Aristotel al meu!

-De aceea, te urmăreau cei trei sute de spartani, fiindcă ei știau cine ești.

-S-au retras de pe listă, fiindcă le-am spus că inima mea îți aparține ție și au amuțit, când m-au văzut în brațele tale… Filosofez de la primele ore ale zilei.

-Nici filosofia nu-mi mai rămâne!

-Avându-mă pe mine, le stăpânești pe toate!

(Va urma)

Calul scapără de negru ce e.

În stânga, lângă plasa de mere,

bunicul își reglează urechile, astfel încât căciula,

nou cumpărată, dar foarte largă, să nu-i cadă pe ochi.

Să spunem că poartă pe cap o tentativă de oaie?

De aceea nu prea aude: i-a încărcat

behăitul nervos, scuturat de blană, timpanele.

Orice deget se poate erija într-un dirijor, lovind

în repezeală, cârlionții, aceștia răsună. Vor fi un cor.

Și tata începe să cânte. Solist principal.

Pun frâu lunii.

Fiecare pom acum pare, în locul lui, pe culmi,

o mare de floare. Vântul, sâcâitor pescăruș, care-i răpește

din forma ovală un punct sau o linie,

dacă-i mai năprasnic la fire,

și-l lasă în ochii noștri, la vedere,

mai prăpăstios,

o gură certăreață în aprilie.

„Maca-maca” îi răspund păsările mai noi,

venite în cârduri,

sub aceeași formă de V, în care au plecat în toamnă.

Durerea cuibului vechi nu o vor mai afla,

în extazul de floare. Își caută cuibul,

nimerind și-n altul, căruia-i lipsește stăpânul,

picat în mare, din zborul spre țările calde.

Se fâțâie de zor, ca să se obișnuiască mai rapid

cu asprimea de paie.

(Poemul face parte din volumul Sunt poet în fiecare zi)

Înflorise liliacul tânăr
și-l contemplam.
Dacă în suflarea vântului
sau la un firav curent creat de fuga,
pe lângă pom, a unui cârd vesel de copii,
cădea o floare, din rază părea desprinsă.

Să fi fost liliacul nostru confundat cu o fântână
și în coroana lui îngerii să fi aruncat bani de aur,
pentru a li se fi împlinit și lor o dorință în cer?
Parfumul care-l înconjura îl făcea sfânt.
Aș fi vrut să nu fie de lemn liliacul
și să-l inspir ca pe aromă,
adăpostindu-l de ploi și de vremea care, mai încolo, fără milă,
îl va desfrunzi și-l va muta din grădină, într-un raft de stihii.
Liliacul din văzduh își hrănește floarea
și din tihna casei.