Pe stâncă, 
în așteptarea amiezii, 
îți aud glasul depărtat, 
înălțat ca un zmeu, în mersul 
voios, prin adâncul pădurii. 
Te văd și-mi spun, în gând, despre tine
tot ceea ce, în față, nu o pot face,
de parcă limba mi-e smulsă 
de imboldul supărării, atât de puternic stăruind 
în inimă, ca spin în calea bucuriei ființei mele.