Ieri, am avut surpriza de a regăsi în paginile antologiei intitulate Comentarii macedonskiene (Antologie de Flora Firan), articolul semnat de George Firănescu, profesor pe care l-am cunoscut, într-un scenariu ca de film.

În clasa a X-a, la a nu știu cui recomandare, l-am căutat. Intenționam să mă calific la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română și mi s-a spus că este cel mai bun, deși ieșise la pensie.

Profesorul locuia la casă, pe strada Matei Millo, fiind vecin cu bunica Simonei Maya Teodoroiu, colega mea de clasă.

De statură, puțin peste medie, cu ochelari mici, zâmbind, m-a întâmpinat în curte. Hainele-i miroseau a detergent fin. Cred că avea în mână o carte. Mi-a prezentat casa, a cărei inimă părea a fi salonul, acolo unde tronau pianul și biblioteca imensă: „La pian, cânta fata”, îmi spunea, „lua lecții de la profesoara” (nu-i mai rețin numele, dar o cunoșteam).

Rutina ședințelor era aceasta: luam loc în camera cu sobă (pe gaz) și îl așteptam. Când revenea, profesorul avea în brațe cinci – șase cărți. Își argumenta ideile cu opinii critice, dintre cele mai autorizate. Îmi dicta, însă prevedea în mine un interlocutor aparte, acordându-mi totală libertate de parafrazare a fragmentelor dictate cu atenție, muncite pe deplin, fiind convins, după cum îmi mărturisea, că voi ști să evit clișeele lui de limbaj. O ședință, cu discuții suplimentare etc., dura de la patru ore în sus.

(Va urma)

Note:

Am fost atât de bucuros să dau peste semnătura dumnealui, încât l-am sunat pe domnul Florea Firan să-l felicit pentru ideea de a fi cuprins în carte și materialul celui despre care voi scrie aici (am mai scris și anterior): „A, mi-a replicat domnul Firan, George Firănescu era tobă de carte. Licența și-a luat-o cu Nicolae Iorga”.