În singurătate,
mă agăț de posibilitățile
de a nu ne fi ratat legătura -
atât de cald începută!
Mă doare mult că eu am rupt-o.
Deși aveam timp,
nu am mai avut inspirația de a o relua.
Nu-s decât un om
și mă împiedic în angoase,
mai mult decât oricine,
deși, în aparență,
sunt sprint.
Oh, Luminem,
lacrimile-s fierbinți pe obraji.
Un demon a schimbat ceva în mine...
Nu înțeleg
unde era Dumnezeul meu,
pe care-l proslăvesc?
De ce m-a lăsat pradă obsesiilor obositoare?
Poate calea filosofiei mele
să mă fi sustras celeilalte părți,
despre care nu scriu,
întrucât nu am cunoscut-o,
a fericirii adevărate?
Nu oricine crede în ce face,
ori eu așa am fost mereu:
am mers până la capăt.
(Va urma)