I. 
Evul Mediu, atât de hulit 
pentru oamenii Inchiziției umblând ca turbați 
prin orașe, 
pentru a scoate din case, 
pe suspecții de erezii - 
rugurile duduiau sălbatice în piețele publice - ,
s-a refugiat în clădirile 
care ne-au rămas, 
ca un hoț rușinat 
să afle a se fi înșelat,
în toate privințele. 

Cei care l-au ucis pe Giordano Bruno
nu aveau curajul de a se uita, prin lunetă,
la cosmos. Pentru ei, 
pământul era centrul grației divine,
era destul că bazilicile se învârtesc după soare.
În spatele albastrului cer, 
ei vedeau mâna lui Dumnezeu.
La începuturi, Adam și Tatăl ceresc 
își atingeau degetul arătător,
ca în fresca lui Michelangelo.

Concepția nouă, 
a soarelui mutat în centru (heliocentrism),
le-a părut diabolică 
și au combătut-o brutal, 
cu autoritatea statului papal. 

Nichita Stănescu a asimilat climatul 
care permitea trubadurului să cânte 
la poarta castelelor 
ori sub balconul împovărat de raza grea a lunii. 


II. 
Poetul neomodernist 
trebuie să fi râvnit a fi ascultat 
șușotelile dintre Romeo și Julieta, 
pe care le-ar fi transcris,
ulterior lui Shakespeare, 
însă cu mai mult realism. 
De aceea, și-a asumat găzduirea, 
în propriul corp, 
a ansamblului medieval,
parvenit, din trecut, ca un fum 
care i-a invadat sistemul vascular: 
spera să fi pândit, în taină,
pe alți îndrăgostiți, 
despre care a mai auzit...

Cotropit de Evul Mediu,
care a fost învins în afară, 
prin dispariția Inchiziției 
și a altor zimți, 
poetul a resimțit vitregia trupului 
față de sufletul pe care (trupul) nu-l mai îndura, 
decât în norme a se manifesta, 
deloc zvâcniri moderniste, 
întrucât rugurile, 
scăpărând pe sub piele,
erau gata a le înghiți, 
precum sihastrul, bucățile de pâine,
în postul negru.  


III. 
Pe stradă, 
neștiut de nimeni, 
poetul purta în sine două lumi, 
a spiritului, deschis înspre curentul la modă, 
și a trupului, care se încăpățâna 
să rămână adâncit în somn. 

Oricât de mult a putut, 
trupul și-a ajustat funcțiile vitale,
doar pentru a amenința, 
cu boli și alte necazuri, sufletul - 
de tot, nu ar fi vrut să-l reprime,
datorită cinismului de a se fi știut animat
și revigorat în tendințe, 
de către vibrația duhului. 

În „chiliile roșii și albe ale sângelui”,
se auzea, în răstimp, 
câte o gură de călugăr,
rostind rugăciuni pentru sănătatea 
tuturor oamenilor. 
Atunci, 
poetul se schimba la față și zâmbea,
desprins de confluențele epocilor 
din lăuntrul său.