Eul vorbitor, 
cel din adâncul ființei mele, 
cum și-ar fi făcut loc în ou, 
dacă ar fi fost pasăre să fiu? 
Ce vorbe nu și-ar fi spus, 
dintre acelea pe care mie 
mi le înșiră, 
fără încetare,
în gând? 

Cu adevărat, 
pasărea nu ar fi avut 
o inimă suficient de mare, 
pentru a primi fluxul de sentimente, 
ale eului efervescent, 
abătut, 
din cosmos,
asupra oricărui corp, 
de către Dumnezeu. 
Dezamăgirea, tristețea și angoasa 
ar fi rămas pe dinafară. Atât de împovărat,
nici vulturul nu ar fi aterizat pe crestele pustii -
ar fi fost îngenuncheat și zdrențuit, 
ca sufletul meu, astăzi. 

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului numai, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur 
(atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh!) 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, râdeau, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor.